XXIX. FURIA LUI DRACULA (Urmaşul lui Dracula)

[Ion Nălbitoru]

 

 

            Într-o seară pe la orele opt, conform voinţei „Imperatorului”, se adunară în sala parlamentului toate forţele politice de la putere şi din opoziţie. În urma disputelor şi parlamentărilor acuzatoare la adresa ambelor grupări politice despre dezastrul ţării, luă cuvântul domnul „Imperator” cu zâmbetu-i sarcastic şi batjocuritor. Lăudă realizările deosebite ale trupei sale guvernamentale şi acuză regimurile de dinaintea sa, ajungând cu acuzaţiile până la Adam şi Eva! După o oră îşi încheie peroraţia şi se retrase plin de sine pe fotoliul său înconjurat de gorile protectoare.

În stradă manifestanţii înconjuraseră Palatul Neamului şi încercau să rupă cordoanele forţelor de ordine. Anarhia se accentuă şi se traseră chiar focuri de avertisment.

Într-un târziu, se restabili cât de cât liniştea şi în cele din urmă manifestanţii fură respinşi. Se preconiza o nouă înfrângere a cetăţeanului de rând spre satisfacţia celor de la putere.

Dar iată că dinspre lanţul sudic al Munţilor Carpaţi un stol de păsări răpitoare săgetară văzduhul prin noapte ca o escadrilă de avioane ce au plecat într-o misiune specială. În curând acestea planară deasupra Bucureştiului. Manifestanţii se înfiorară şi se închinară făcându-şi semnul crucii. Păsările cu cioc coroiat de acvile şi priviri agere asaltară imensa clădire a palatului. Geamurile de la ferestre trosniră făcându-se ţăndări, uşile se deschiseră ca la comandă şi sala fu invadată de acel stol de păsări ciudate. Acestea se transformară pe rând în cavaleri cu pelerine roşii şi fecioare în voaluri roze cu părul lung, despletit. Nepoftiţii musafiri pluteau pe deasupra scaunelor. Dintre ei se desprinse unul care coborî la tribuna cu microfon  şi rosti cu un glas de tunet, încât  se cutremurară pereţii.

            - Eu sunt Contele Dracula!

            În sală se produse rumoare şi spaimă.

            - Poporul meu m-a implorat să mă întorc! Iată că am sosit! Dar nu vă temeţi că nu vă trag în ţeapă şi…  nu vă sug nici sângele! N-am nevoie de voi în Împărăţia mea!

            - Puneţi mâna pe el! - ordonă „Imperatorul” şi câteva gorile se aruncară asupra contelui.

            Dar acesta îşi transformă braţul într-o gheară uriaşă cu care le sfârtecă pântecele. Măruntaiele li se împrăştiară printre scaune, sângele ţâşni împroşcându-i pe cei din jur.

            - Veţi cunoaşte furia lui Dracula pentru genocidul produs neamului meu! Ucideţi-i pe vinovaţi! - tună Contele.

            Cavalerii vampiri îşi prinseră adversarii şi pe unii îi aruncară într-un colţ, iar pe alţii îi sfâşiară în bucăţi.

            -  Să nu vă mişcaţi de aici, dacă vreţi să mai trăiţi! Voi aţi comis mai puţine greşeli şi vă dăm încă o şansă să redresaţi ţara! - le strigă Contele.

            Vampiricele, mai romantice, îi ridicară în aer de parcă valsau, apoi cu caninii le străpunseră vena jugulară, iar cu unghiile lungi le spintecară burta, le scoaseră bucăţi de ficat, plămâni şi inimă. Urletele de durere şi groază ale acoliţilor „Imperatorului” se împletiră cu chiotele de bucurie şi de victorie ale zburdalnicelor vampirice.

 Un măcel îngrozitor se desfăşură în cea mai mare construcţie din lume, Palatul Namului! Braţe smulse din umeri zburară prin sală, picioare desperecheate, măruntaie, ficaţi, plămâni şi inimi pe care vampiricele le savurau cu plăcere şi-şi lingeau cu delicateţe sângele de pe buze. Sângele ţâşni din trupurile sfârtecate ca din fântânile arteziene, iar căpăţânile pedepsiţilor plutiră prin sală de la unul la altul ca mingea la un meci de handbal. Un spectacol oribil se desfăşură în plină noapte în impozanta clădire. „Viceimperatorul”, disperat, se apropie de ocrotitorul său, dar la un semn gorilele îl îmbrânciră înapoi. Acesta fu prins de o gheară uriaşă şi tras spre înaltul tavan al sălii. De acolo, Contele îl aruncă în celălalt colţ unde-l prinse o vampirică plină de gingăşie. Aceasta îl roti surâzătoare în jurul său, îl sărută de-i săriră toţi dinţii din gură, apoi îl lăsă să-i alunece pe piciorul catifelat şi-l şută ca pe un balon până la candelabru. „Viceimperatorul” se agăţă de acesta, dar o gheară îi smulse braţele, iar alta îi sfâşie faţa umplând-o de sânge. Contele îl prinse de labele picioarelor înainte de a cădea pe podea, îl răzghină smulgându-i-le şi-l aruncă în tavan. Trupul mutilat se sparse, sângele şi măruntaiele se împrăştiară în aer şi căzură pe podea printre fotolii. Deodată Contele tresări. Uitase de „Imperator”. Înfuriat, distruse tot ce întâlni în cale, dar… acesta dispăruse!