Motto: Binele nu uită niciodată locul de unde a plecat și negreșit revine acolo.

 

            Sunt bătrână, foarte bătrână, ştiu. Chiar de-aş vrea să uit, să mă mint, îmi împrospătează memoria la fiecare pas, trupul meu vlăguit. Piciorele nu mai ştiu, nu mai vor, nu mai pot să mă ajute. Mâinile abia de mai apucă, iar de ţinut... Vărs, scap, sparg şi adeseori îmi supăr fiica. Ea mă îngrijeşte. M-a adus demult în casa ei, mi-a oferit o cameră exclusiv a mea, tot confortul, dar deși îi apreciez efortul îmi este dor de căminul meu. De curtea mea, de aer. Aș vrea să respir aer curat, mult aer, să stau undeva într-un parc sau oriunde, însă nu între pereți. Dar singură nu mă pot deplasa, iar ea nu are timp. O înţeleg.

            Spatele mi s-a încovoiat, trunchiul stafidit nu mai păstrează nici cea mai vagă amintire a formelor de altădată. Şi am fost o femeie arătoasă. Ce folos! De la un timp nici în oglindă nu mai vreau să mă privesc. Ce să văd mai mult decât citesc în privirile celor din jur? Urâţenie, zbârcituri, înveliş disgraţios în spatele căruia încă se zbate o fiinţă tot frumoasă, tot iubitoare. Închisă într-o colivie, incapabilă să mai atragă atenţia vreodată în vreun fel. Poate doar uitături încurcate şi grăbite să ocolească viziunea supărătoare a unui viitor implacabil. Nervozitate prost disimulată şi nerăbdarea de a scăpă de această atingere, fie ea numai vizuală. Nu ştiu şi nu doresc să caute dincolo de aparenţe. Observ, dar nu îndrăznesc să-i blamez deoarece la fel de oarbă am fost şi eu în trecut. La fel am fugit de această imagine, am evitat să mă confrunt cu un adevăr atât de trist, chiar m-am amăgit că pentru mine va fi altfel. Iluzie. Am îmbătrânit aşa cum au făcut-o predecesorii mei şi cum o vor face de aici înainte urmaşii mei. Când? Nu ştiu. O clipire şi am ajuns azi, aici, aşa.

            S-ar crede că nu mai am nimic de spus. Că la periferia vieţii n-ar fi potrivită decât tăcerea. Şi totuşi simt mai mult ca niciodată că am ceva de împărtăşit întregii lumi. Un adevăr, singurul adevăr atât de aproape de noi încât nu-l vedem de-a lungul anilor trăiţi în fugă. Am încercat de nenumărate ori să-l transmit cel puțin fiicei mele, însă este prea grăbită ca să asculte. Nu are răbdare să-mi descifreze bolboroseala, căci nici gura nu mă mai ajută. Gândul limpede se rostogoleşte înafară în sunete neinteligibile, cuvinte frânte, propoziţii rupte. Zbatere pe care ea mi-o curmă cu aceeaşi replică mereu: „Lasă mamă, nu te mai chinui!” De fapt nu chinul meu o îngrijorează, ci timpul pierdut cu mine. Deşi o înţeleg mi-aş dori enorm să-i captez atenţia. Măcar o dată, încă o dată.

            Singuri, ochii mi-au rămas fideli. Sunt ageri în continuare. Şi mintea! Lucidă ca în tinerețe, nu se dă bătută. Nu ştiu dacă-i binefacere ori blestem. Câteodată înclin să cred că-i blestem. Observă, judecă şi înţelege tot, dar ce folos când lumea s-a îndepărtat de mine. Deşi fac parte din ea - trăiesc totuși - m-a expulzat ca pe ceva nefolositor. M-a aruncat în interiorul meu, singurul loc unde mai exist. În rest, înafara graniţelor trupului, sunt invizibilă. Oricât mă agit în faţa ferestrelor-ochi, strig, fac semne diperate, nimeni nu mă ia în seamă. Insist, aprind în priviri lumini, chemări, doar doar cineva îşi va reaminti că încă sunt acolo, că încă simt, că încă mai am dorinţe. Nimic! Lumea se prelinge pe lângă mine mai departe, gonind spre capătul călătoriei cum, nu neg, am făcut şi eu la rândul meu.

            Probabil singurul motiv al disperării mele de a rămâne conectată cu exteriorul este frica, disconfortul, neputinţa de a convieţui cu această Ana lăuntrică. Obişnuită s-o ignor, să mă definesc prin milionele de proiecţii aruncate împrejur la întâmplare, deodată sunt nevoită s-o văd, s-o cunosc, s-o aud, să aflu că m-a însoţit dintotdeauna cu şoaptele ei discrete, atât de uşor de neglijat. Odată ce legăturile cu viaţa au plesnit ca nişte elastice întinse peste măsură, m-am trezit faţă în faţă cu ea, forţată să-i accept existenţa. Fără vârstă, fără condiţionări, liberă şi autentică sută la sută. Să recunosc că am ascuns-o undeva în pliurile timpului socotindu-i sfaturie inoportune. N-am fost deloc fericită când am reîntâlnit-o cu toate că, în primii ani de viață mi-a fost prietenă nepreţuită - mi-am reamintit ulterior. Din contra m-a speriat şi nu neapărat prezenţa ei, ci mai ales sentimentul de vină pe care mi-l inducea. Sau regret, sau risipire, oricum simțăminte de natură să mă răvăşească, să clatine tot ceea ce credeam că este ordine şi normalitate în urma mea.

            I-aş fi reproşat irosirea, dar în preajma ei nu puteam minţi oricât aş fi vrut. Simţeam din toată fiinţa mea că-mi fusese alături mereu deşi niciodată nu i-am dat importanţă. Mai mult am evitat din răsputeri orice contact cu ea. Orice dialog, orice şoaptă a acestui ceva din mine a fost strivit, anihilat, respins cu înverşunare. Mă încurca teribil şi nu aveam nevoie de așa ceva. Nu aveam timp de pierdut. Niciodată.

            Totuși în copilărie îmi permiteam luxul acesta. Da, atunci îmi plăcea s-o ascult. Dădea viaţă visurilor oricât de nebuneşti ar fi părut. O lume se înfiripa şi alta se destrăma, însă eram dezinvoltă şi adevărată. Nu mă agăţam de absolut nimic deoarece recunoşteam jocul şi mă distra nespus de mult. Atât de mult încât mama îngrijorată de aşazisa mea însingurare şi-a folosit toată puterea de convingere ca să mă trezească. Şi a reuşit până la urmă. La început o contraziceam povestindu-i că acolo înăuntrul meu era bucurie, vis, lumină, soare, iubire şi că-mi ajungea să simt toate acestea. Cu timpul m-am conformat. M-a convins că trebuie să urmez regulile lumii - de necontestat susţinea ea. Calea fiind deja croită eu trebuia doar să calc pe urmele adânci lăsate de alţii la fel ca mine. Câteodată adieri din străfundul meu răzbăteau la suprafaţă, tulburându-mă pentru scurt timp. Am învăţat să mă feresc, să ascund, să ignor, să acopăr aceste vibraţii cu tot mai multă agitaţie, zbatere, goană după viitor.

            Trebuia să alerg în maratonul vieţii, dar nu numai atât. Să ies din rând, să mă detaşez de masa alergătorilor şi să-i depăşesc. Să fiu cea mai bună, să fiu prima, să fiu perfectă în orice şi oricând. Bineînţeles şi inevitabil am eşuat de nenumărate ori, însă întotdeauna am privit spre vârful muntelui, am aspirat la înălţimi. M-am străduit să le ating – câteodată şi pentru scurt timp am reuşit –, am sacrificat consecvent prezentul, proiectându-mi simţirile într-un viitor înşelător. „Nu acum!” îi repetam Anei, cea dornică să se oprească fie şi pentru o clipă. „Mâine, altădată, mai am de făcut...” o reduceam la tăcere, câteodată brutal, enervată pe dorinţele ei mărunte. Astfel au trecut ani la rând de amânare, iar acum degeaba caut în adâncul meu amintiri. N-am pus de-o parte nicio clipă de magică împlinire, de bucurie veritabilă, de fericire fără nume. Nu aud decât şuieratul timpului scurs cu viteză pe lângă mine. Atât.

            Stau întinsă pe un pat străin, într-o cameră rece şi tânjesc după căldura unei mângâieri. Din spatele ochilor-ferestre strig, implor puţină iubire. De la cine, când nici fiica mea nu mă înţelege? M-a lăsat aici printre străini. N-am vrut să-i dau drumul. M-am agăţat de mâna ei până când şi-a retras-o iritată şi, după ce m-a asigurat că a aranjat să fiu bine îngrijită, a plecat. Mi-a promis că revine, dar nu prea curând fiindcă are foarte multe pe cap. ”Dacă stăteai locului nu ajungeai aici!” m-a certat, apoi a ieșit odată cu medicul. Am rămas singură şi gândul că n-am să apuc acea clipă de iubire mă înspăimântă. „Măcar o clipă!” mă rog, nu ştiu cui, dar nu aud decât ignetele mele incapabile să se transforme în cuvinte.

 

***

 

            Așezată pe marginea patului – în salon nu exista nici măcar un scaun – Luminiţa, înnegurată, pândea un semn că mama ei îşi revine. Nu lipsise decât o oră – dăduse o fugă la farmacie să cumpere medicamente – şi când revenise o găsise inconştientă şi sub perfuzie. Deşi i se explicase că anemia severă era cauza şi că totul se afla sub control, nu reuşea să-şi controleze spaima şi gândurile negre. O îngrijora schimbarea atât de neaşteptată petrecută în absenţa ei. Îi privea chipul extrem de palid şi parcă îngheţat şi teama că ar putea s-o piardă într-o secundă i se furişa în suflet. „Cât de fragili suntem!” oftă, apoi încercă să-şi mute gândurile în altă parte.

            Se obişnuise cu atmosfera din spital, cu mirosul, cu forfota de pe holurile arareori liniştite. Trecuseră de acum trei săptămâni de când petrecea o bună parte din zi în această rezervă printre pacientele imobilizate la pat. Privi gânditoare încăperea. Două dintre cele patru paturi se eliberaseră. Doamnele pe care le ajutase ori de câte ori putuse ajunseseră probabil acasă şi se bucurau de confortul căminului lor. Aştepta şi ea acest moment, chiar crezuse că este foarte aproape până la această nouă complicaţie. Aşadar ieşirea din spital se mai amânase şi până la urmă nu mai contau câteva zile în plus, ci să-şi vadă din nou mama vorbind, mergând, zâmbind, privind-o cum numai ea ştia s-o facă. Cât de dor îi era de acea căutătură.

            Auzi un geamăt uşor, apoi icneli tot mai puternice dinspre capătul opus al salonului unde, atunci observă, stătea o pacientă nouă. O doamnă foarte bătrână. Probabil fusese internată cât lipsise ea, iar cea dianinte plecase la rândul ei. Luminiţa se ridică şi fugi degrabă să cheme o asistentă ori o infirmieră. Ştia exact unde le poate găsi. Învăţase locurile unde se adunau în câte o pauză, orele când treceau prin saloane pentru tratament, magaziile unde mai întârziau câteodată în căutarea vreunei pături sau cine ştie cărui lucru. Obţinu promisiunea că va veni cineva să vadă ce se întâmplă cu vârstnica şi se întoarse la locul ei. În scurt timp apăru o asistentă:

            - Ce vrei mamaie? Ţi-am făcut calmante, ce mai vrei? se răsti la bătrână, apoi aranjându-i puţin aşternuturile spuse ceva mai blând: Taci, nu mai face gălăgie! N-are cum să te doară aşa că, stai locului!

            Ieşi ridicând din umeri, nu înainte de a se justifica. Făcuse tot ce se putea face pentru acea femeie. După nici cinci minute de linişte bătrâna începu iarăşi. Nu gemea, nu se văita, ci parcă cerea – ea ştia ce -, sfâşietor şi insistent. Luminiţa se întoarse de la fereastra unde rămăsese privind curtea interioară a spitalului, spre patul bolnavei. O văzu cum îşi plimba privirea rătăcită dintr-o parte într-alta şi, impresionată, se apropie. Nădăjduia că prezența ei o va alina întrucâtva.

            Lângă patul cu pricina află întruchiparea suferinţei. Poate nu durerile fizice o necăjeau - după cum spunea asistenta -, dar cu siguranţă fiinţa din faţa ei nu avea linişte. Iar înfăţişarea ei o cutremură pur şi simplu. Vederea acelui chip era dureroasă fizic. Ar fi vrut să se întoarcă, să fugă, dar ceva o reţinu. Își controlă cu greu repulsia faţă de pielea pământie brăzdată de riduri în toate direcţiile, gura ca o pungă cu buzele alunecate peste gingiile ştirbe undeva înspre interior,  părul alb, neglijent, răvăşit din cauza pendulării continue a capului, ochii adânciţi în orbitele încercănate. Cu toate acestea, când îi întâlni privirea totul se schimbă. Atât de limpede, mai întâi rătăcită şi parcă speriată, apoi extrem de curiosă şi cumva mirată. Mâna bătrânei o apucă pe-a ei, strângând-o spasmodic. Secunde lungi de studiu şi acei ochi nu se hotărau dacă să aibă încredere ori nu, să deschidă porţile sufletului ori nu.

            Luminiţa îi mângâie uşor palma uscată şi aproape transparentă. Renunţă să mai caute cuvintele potrivite momentului, socotindu-le deodată inutile. Tot ce era hidos şi disgraţios se estompase în lumina acelor ferestre limpezi care între timp se deschiseseră, lăsând să se vadă înăuntru. Acolo licărea bucuria şi recunoştinţa pentru darul magic primit şi aşteptat îndelung. Brusc simți că-i este drag acest suflet ascuns în straie atât de ponosite şi cu delicateţe îşi plimbă degetele pe fruntea ei, pe obrazul obosit, până când bătrânica ostenită şi împăcată în sfârşit – aşa o simţea – adormi. Mâna şi-o eliberă cu mare grijă, puţin câte puţin ca să n-o trezească. Se retrase tiptil către patul mamei, ușurată și inexplicabil fericită.

            Se aşeză şi privind în gol încercă să-şi înţeleagă senzaţiile. În fond nu se schimbase nimic şi totuşi plutea pe o mare liniştită. Îngrijorarea se topise lăsând în loc încrederea nestrămutată în viitor. Știa fără să-și explice de unde că totul va fi bine.

 

Vizualizări: 187

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Frumos mai scrii!

Uf! Bătrânețea - urâtă și grea... Din păcate toate neplăcerile vieții se adună în acolo. Bătrânii, răbdători în suferință, se retrag în lumea lor, tânjind totuși după câte un strop de mângâiere.

Cât despre calitatea textului, știm: Corina Militaru este scriitoarea ce creează cele mai puternice trăiri emoționale, încordate sau nu, tulburătoare. Aici, din păcate, foarte reale. Nu e ușor să te transpui în pielea unei persoane vârstnice, suferinde, cu trăirile sale interioare... și să redai în cuvinte, impecabil.

palma urcată- cred că ai vrut, palma uscată, Corina.

Cu deosebită admirație,

Sofy

:) La fel gândesc și eu când te citesc! :) Drag!

Mihaela Suciu a spus :

Frumos mai scrii!

Mulțumesc pentru cuvinte, dragă Sofy! Textul este inspirat din realitate. Am întâlnit o astfel de bătrână și n-am cuvinte să-ți explic ce am văzut în ochii ei când a primit gramul de mângâiere după care tânjea. :) Drag!

Sofia Sincă a spus :

Uf! Bătrânețea - urâtă și grea... Din păcate toate neplăcerile vieții se adună în acolo. Bătrânii, răbdători în suferință, se retrag în lumea lor, tânjind totuși după câte un strop de mângâiere.

Cât despre calitatea textului, știm: Corina Militaru este scriitoarea ce creează cele mai puternice trăiri emoționale, încordate sau nu, tulburătoare. Aici, din păcate, foarte reale. Nu e ușor să te transpui în pielea unei persoane vârstnice, suferinde, cu trăirile sale interioare... și să redai în cuvinte, impecabil.

palma urcată- cred că ai vrut, palma uscată, Corina.

Cu deosebită admirație,

Sofy

O poveste scrisă frumos cu multă sensibilitate! Iubirea e lucrul cel mai  frumos și singurul care contează cu adevărat.

Am lecturat cu plăcere și m-a emoționat mult povestea dumneavoastră. Prețuire!

Bucuroasă că ți-a plăcut, dragă Maria! :)

giurgiu maria a spus :

O poveste scrisă frumos cu multă sensibilitate! Iubirea e lucrul cel mai  frumos și singurul care contează cu adevărat.

Am lecturat cu plăcere și m-a emoționat mult povestea dumneavoastră. Prețuire!

Ai simțit miezul poveștii, Mihai! Asta mă bucură enorm. Mulțumesc din suflet! :)

Mihai Cotea a spus :

M-ai răvășit, Corina... e de la sine înțeles că tu scrii profund, dar acum ai dat tot ce ai avut mai bun din tine pe o tematică extrem de sensibilă.

Cum e când rămâi imobilizată pe exterior, dar atât de vie pe interior? Ce contează mai tare? Probabil liniștea aceea pe care Luminița a simțit-o în salon, acea liniște e inestimabilă. Pe de altă parte, mai e și o lege a karmei... nimic nu se întâmplă fără un motiv.

Miezul psihologic al prozei m-a bucurat peste măsură. O analiză desăvârșită.

Mă înclin!

MiCo

Mulțumesc frumos, Valerian! Mă bucur că ai poposit aici! :)

J' Arrive! a spus :

M-a emoţionat profund acest text! Felicitările mele, Corina! 

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

DONAȚII

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII

la: RO82RZBR0000060016707555

titular cont: Lazăr Vasilisia (Raiffeisen Bank)

*****************

Donatori (nume sau pseudonim),

începând cu sept. 2019:

 Mica - 260 lei

 Valeria Merca - 250 lei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Frumoasa erezie a post-adevărului a lui Costel Zăgan
cu 32 minute în urmă
Postare de log efectuată de Dolha Paul-Alexandru
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog o pagină de viață a lui Tudor Cicu
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Noapte de iarnă a lui Tudor Cicu
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Treceri a lui Tudor Cicu
cu 5 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Îngălbenită-i frunza… a utilizatorului Valeria Merca
cu 7 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog caisata a utilizatorului nicolae vaduva
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog caisata a lui nicolae vaduva
cu 7 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Lupta cu îngerul a utilizatorului Alex Anghel
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog Lupta cu îngerul a lui Alex Anghel
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Un fel de infinități elective a lui Costel Zăgan
cu 11 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a contribuit cu răspunsuri la discuţia Răpirea sau... giumbușlucuri estivale a utilizatorului Pop Dorina
cu 14 ore în urmă
Lui Ion Lazăr da Coza i-a plăcut discuţia Răpirea sau... giumbușlucuri estivale a lui Pop Dorina
cu 14 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a contribuit cu răspunsuri la discuţia Deliciile ultimei luni a verii a utilizatorului Pop Dorina
cu 15 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a contribuit cu răspunsuri la discuţia Nimeni nu dansează rock and roll a utilizatorului Ionel Mony Constantin
cu 15 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Un fel de infinități elective a utilizatorului Costel Zăgan
cu 15 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Țipătul nopții a utilizatorului Costel Zăgan
cu 15 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Parte din tine a utilizatorului Lidia Pervu
cu 16 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog autumnala a utilizatorului nicolae vaduva
cu 16 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Toamna amintirilor a utilizatorului Ionel Mony Constantin
cu 16 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor