UNDE EŞTI?

[Rodica Cernea]

Unde-i lumina, spre care ochii mei privesc acum în noapte, 
unde-i cărarea pe care paşii mei doar lângă tine vor a o străbate 
unde eşti tu, cu doruri mii şi adâncimi de suflet neclintite 
să mi te sorb în roua dimineţilor ce nu le vreau smintite? 

În care adâncimi te-ai scufundat şi nu laşi soarele s-apară, 
pe ce nălţimi tu ai urcat şi laşi stingheră iubirea, să o doară? 
Ce gânduri tainice ascunzi în nopţile cu lună plină 
şi căror zei te-ai închinat cerşindu-le o rază de lumină? 

De te-am găsit, de ce te-ndepărtezi acum de mine 
şi tainice zidiri lovite vrei să fie, de fulgere divine? 
Unde-ai plecat? Spre care zări rătăcitor eşti tu, nălucă, 
în ce unghere-ntunecoase ţi-ascunzi iubirea şi dorul tău de ducă? 

Sunt la un pas de stele pe bolta-ntunecată şi-s singură iubire, 
sunt singură în noapte. Rătăcitor mi-e dorul şi-i plin de-nsufleţire 
te vrea napoi cu totul, chiar dacă-i amagirea clipelor divine 
când doi am fost, străini de mine şi de tine, doar sclavii vieţii caudine! 

[Sofia Sincă]

Copleşitor de frumos, Rodica! Poezie amplă, profundă, trăită intens.

Cu deosebită admiraţie, Sofy!

[Ion Lazăr da Coza]

te vrea 'napoi cu totul   > apostroful.

Frumos. Totuşi caută mai multă esenţă.

da Coza

[Vasilisia Lazăr]

Întrebări, întrebări fără răspuns... Absenţa doare şi durerea naşte poezie.

Frumos!