Ucidem ceea ce iubim. Restul

nu a fost viu niciodată. 

Nimeni altcineva nu ne este atât de aproape. Nimeni altul nu e rănit

de uitare, de absență, uneori chiar de mai puțin.

Ucidem ceea ce iubim. Să înceteze odată această

sufocare

de a respira prin plămânii altcuiva!

Aerul nu este îndeajuns

pentru amândoi. Pământul nu încape

trupurile amândouă

și porția de speranță e atât de mică,

iar durerea nu se poate împărți.

.

Omul e un animal al singurătăților,

cerb, străpuns de săgeată,

care fuge și sângerează. 

.

Ah, dar ura, fixitatea insomniacă

a ochilor ei sticloși, atitudinea ei

care este simultan și odihnă, și amenințare. 

.

Cerbul merge să bea și în apă apare

reflexia unui tigru.

Cerbul bea și apa, și imaginea.

Devine

 – înainte de a fi devorat – (complice, fascinat) 

asemenea dușmanului său. 

. 

Noi dăm viață numai la ceea ce urâm.

. 

Destino

. 

Matamos lo que amamos. Lo demás

no ha estado vivo nunca.

Ninguno está tan cerca. A ningún otro hiere

un olvido, una ausencia, a veces menos.

Matamos lo que amamos. ¡Que cese ya esta

asfixia

de respirar con un pulmón ajeno!

El aire no es bastante

para los dos. Y no basta la tierra

para los cuerpos juntos

y la ración de la esperanza es poca

y el dolor no se puede compartir.

. 

El hombre es animal de soledades,

ciervo con una flecha en el ijar

que huye y se desangra.

. 

Ah, pero el odio, su fijeza insomne

de pupilas de vidrio; su actitud

que es a la vez reposo y amenaza.

. 

El ciervo va a beber y en el agua aparece

el reflejo de un tigre.

El ciervo bebe el agua y la imagen.

Se vuelve

– antes que lo devoren – (cómplice,

fascinado)

igual a su enemigo.

. 

Damos la vida solo a lo que odiamos.