La marginea unui drum s-au întâlnit Piatra și Diamantul. Bucurie mare că nu se mai văzuse tare de mult. Și-au amintit de bucuriile dar și tristețile vieții, dar cel mai important era că sunt iar împreună.

-Dragul meu Diamant, să știi că tare mult mi-am dorit să te reîntâlnesc. Avem multe în comun. Eu sunt tare, tu ești tare. Lumea ne știe pe amândoi și să știi că suntem folositori ceea ce este foarte îmbucurător.

-Ai dreptate, iubita mea prietenă Piatră, numai că nu avem comun decât că suntem tari, dar să știi că eu, spre diferență de tine, sunt și strălucitor. Așa că nu te mai împăuna că suntem la fel. Nu te mai compara cu mine că nu se cuvine. Eu voi fi iubit și purtat de lumea bună, îmi petrec viața în saloane pline de strălucire și stau alături și de regine și împărați. Pe când tu... mai puțin te bagă lumea în seamă.

-Așa-i, dragă prietene, numai că eu sunt liberă și fericită.

-S-o crezi tu. Te înșeli. Nimic nu se compară să fii purtată de regi și alte mâini fine, să fii plimbat prin palate și saloane somptuoase.

-Eu nu sunt purtată de mâini fine și nici plimbată prin palate și saloane luxoase, dar am deasupra cerul cu soare strălucitor, luna cea melancolică și stelele sclipitoare, vântul mă mângie, ploaia mă spală. Sunt fericită așa.

-Așa-i, numai că ești călcată fără milă.

-Nu mă deranjează față de celelalte bucurii.

Diamantul n-a mai zis nimic și în gândul lui a compătimit cât de limitată e Piatra în plăceri.

În timpul acesta un călător mergea pe drum și tăindu-i calea niște jivine, dorind să le îndepărteze din calea lui, ca să le sperie, a ridicat piatra și a aruncat spre ele. Totodată a observat că lângă piatră era o alta care strălucea un pic și, curios, a ridicat-o. Frecând-o de mânecă hainei și, spre marea lui uimire, strălucea și mai tare. Mirat că n-a mai văzut așa ceva, s-a hotărât să o ia cu el. A vârât-o în traistă și a pornit agale spre casă. Ajuns acasă i-a arătat nevestei piatra găsită. Aceasta s-a mirat de strălucurea ei și i-a spus bărbatului:

-Bărbate, piatra asta este ceva deosebită și cred că cel mai bine ar fi să te sfătuiești cu preotul și el te va lămuri ce este și ce să faci cu ea.

Zis și făcut. A doua zi omul s-a dus la biserică și i-a arătat preotului piatra strălucitoare. Acesta a privit-o și fața i s-a luminat de bucurie la gândul că a picat norocul pe el că omul nu știe ce nestemată a găsit.

-E o nimica toată, a spus cu perfidie, doneaz-o bisericii și am să o pun în altar și, că ești un bun creștin, am să mă rog la Dumnezeu să aducă noroc și belșug casei și familiei tale.

Bucuros nevoie mare, bietul om a mers acasă și i-a spus nevestei că piatra e cu noroc pentru ei și că i-a lăsat-o preotului să o pună în altar și să se roage să le aducă noroc și belșug, ceea ce a bucurat-o tare mult pe nevastă că în sfâîrșit norocul s-a abătut și asupra lor.

Coana preoteasă cum a văzut diamantul și-a făcut socoteala:

-Domnule părinte, cel mai bine e să îmi fac un inel așa cum mi-am dorit mereu. Mergi dumneata la bijutier și să îi ceri să îmi facă un inel, cum n-a mai făcut la nimeni, cu piatra asta să mă vadă și să mă invidieze toată lumea.

Bijutierul a făcut inelul așa cum a cerut coana preoteasă numai că Diamantul nu s-a bucurat. Coana preoteasă se fălea cu el numai că Diamantul era și mai trist și acum îi dădea dreptate Pietrei că mai bine liber decât să strălucești închis în strânsura unui inel de aur și din când în când sufocat de mănușă.

Morala:

Mai bine liber decât strălucitor și închis chiar și într-o bijuterie de aur.