În spuma rece,
umbre seculare dansează-n valuri surde.
Ele veghează marea
și ascund sărutul zeilor căzuți din soare,
iubiri ce n-au murit,
ci dorm sub ape grele.
Fiorul lor, chemat de veșnicie,
îmi prinde sufletul amarnic,
ca o aripă de lumină
ce-mi poartă visul peste vreme,
spre țărmuri unde timpul moare și renaște.
Efemerul se sfărâmă,
iar eu devin o stâncă,
fără dor, fără hotare,
ca o stea aprinsă.
Respir prin mare.
Ada Nemescu
Recitesc versuri alese, cu un titlu bine ales -
Stâncă și eternul
prin simpla definiție a unei stânci, se știe că are în dăinuirea ei și gustul eternității. Aici însă, eternitatea este a sentimentelor, a iubirii, a neuitării. Alăturarea celor două cuvinte mizează pe impactul psihologic către cititor, ce poate fi atât de puternic!? Iubirea, iar stânca ești chiar tu, femeie -
fără dor, fără hotare,
ca o stea aprinsă.
am citit cu emoție, aDa
Miercuri
Cornaciu Nicoleta Ramona
Mulțumesc, Ada. Să ai o zi senină și plină de inspirație.
Joi