Locuitorul V s.f.

[olteanu cristian]

    Ajunşi acasă, Tea a intrat direct sub duş, era murdară de sânge. Auzeam apa curgând cu presiune în timp ce despachetam caserolele cu mâncare şi le aşezam pe o măsuţă de cafea pe care o aveam în sufragerie. Pusesem o faţă de masă albă făcută în patru şi între porţiile de mâncare am aşezat o lumânare roşie, cu suport de sticlă, pe care nu o folosisem vreodată. N-am adus alte tacâmuri, le-am lăsat pe cele de plastic, primite odată cu mâncarea. Masa arăta bine. Am luat totuşi lumânarea şi am pus-o la locul ei, pe un raft al bibliotecii.

   -Nuc, se auzi glasul Teei, ai un halat de baie?

   -Gaseşti în dulapul de sub fereastră, sunt împăturite lângă prosoape, am strigat eu mai tare de cât era nevoie.

    A ieşit din baie cu părul ud, desculţă şi înfăşurată intr-un halat de-al meu. Lăsa pe gresie şi pe parchet urmele de apă ale tălpilor goale. Părul roşcovan şi albul halatului alcătuiau un contrast năucitor, completat de strălucirea ochilor ei albaştri.

   -Doamne ce frumoasă esti, am şoptit cu vocea gâtuită, fără să-mi dau seama că rostesc acele cuvinte.

    Tea nu auzise. S-a trântit pe canapea şi a inceput să desfacă pachetele cu mâncare, ciugulind câte ceva din fiecare.

   -Nu ţi-e foame, Nuc? Mănâncă şi tu ceva.

   -N-am chef. Mă gândesc de unde să fac rost de bani, în seara asta, zici că mâine dimineaţă plecăm la Munchen.

   -Da, la şase jumate trebuie să fim la aeroport pentru check-in, zise Tea ronţăind o aripă de pui. Şi după Germania, mergem în Chile.

   -Doamne-Dumnezeule, spui că mergem în Chile de parcă m-aş duce până la colţ să-mi iau ţigări, sau aş da o fugă pâna la Bucureşti, pe autostradă.

   -Nuc, tu ai uitat de unde vin eu? Chile ţi se pare departe? Se duce ţăranul în America de Sud, chicoti Tea bine dispusă. Vezi, am început să mă prind cum e cu miştocăreala, aşa cum îi spui tu, simţul umorului adică.

   -Da, m-am înveselit brusc, eşti pe drumul cel bun. Îl sun pe Chioru, ăsta are bani, firmă de construcţii, băgat în nu ştiu ce partid, e bou, nu ştie ce să facă cu banii, îi ţine prin bănci.

    Chioru, Dan pe numele lui, era cel mai bun prieten al meu. La fel de divorţat ca şi mine, locuia singur, un etaj mai sus. Ne vedeam destul de des, ne matoleam câteodată, pe banii lui şi ne jeluiam unul pe umarul celuilalt ce de c... e viaţa asta. Am luat telefonul şi am format numărul.

   -Chiorule, coboară până la mine...Nu peste un sfert de oră, acum... Ce dacă eşti cu o tipă, ce p... mă-ti faci tu un sfert de oră cu o tipă, jucaţi şah? Coboară, e important... Da, e descuiat...

   -A zis că vine, m-am trântit şi eu pe canapea lângă Tea şi am început să mănânc cu degetele de prin caserole. O să ne dea şi bani, dar de câţi crezi că avem nevoie, Tea?

    -De vreo treizeci de mii.

   -De lei?

   -De euro.

    În momentul acela se auzi un ciocănit discret în uşă.

   -Ţi-am zis că e descuiat, am strigat cât mă ţinea gura.

   -Ai pantaloni lungi pe tine? întrebă Chioru din hol, n-am chef să-ţi văd picioarele păroase, apoi lăsă să i se vadă mutra în cadrul uşii de la sufragerie.

   -Salut, Nucule, ce urgenţa mă-ti ai zis...şi încremeni cu privirea asupra Teei, care-şi lingea un deget murdar de sos.

   -Ă, ă, sărutmăna domnişoară, eu sunt Dan, prietenul lui Nucu, adică... prieten bun... cel mai bun, izbuti să îngaime Chioru.

   -Bună seara, domnule Dan, pe mine mă cheamă Tea. Pot să-ţi spun Dan, ca între prieteni?

   -Da, sigur, Dan e foarte bine. Cine e domnişoara, Nucule, se întoarse Chioru către mine cu o faţă lungă, n-am mai văzut-o până acum.

   -E prietena mea.

   -Mda, la barza chioară îi face Dumnezeu cuib, mormăi el astfel încât să-l aud.

   -Îi face lu’ mă-ta cuib, stai jos, Chiorule, avem de vorbit. Am nevoie de nişte bani împrumut. Ceva mai mulţi bani.

   -Nici nu mă mir că eşti lefter, zise el trăgând cu ochiul spre Tea. Până când vrei banii?

    -Pînă nu-ţi trag una-n bot. E vorba de vreo treizeci de mii de euro.

   -Câât? sări Chioru în picioare. Treizeci de mii? Ai înebunit? Nu spun că nu ar face fătuca dar, Nucule, prea ai luat-o pe arătură.

   -Plecăm în Chile.

   -În Chile? Unde dracu mai e şi asta? De ce nu vă duceţi la Mamaia, nici n-o să bage de seamă diferenţa.

   -Chiorule, îmi dai banii? Treaba e mult mai serioasă decât o judeci tu acum cu mintea ta puţină. Trebuie să ajungem în Chile. Şi fără întrebări din partea ta. Nu-ţi pot da răspunsuri şi oricum, nu m-ai crede. Dă-mi banii şi vorbim când ne întoarcem.

   -Treizeci de mii? se scărpină Dan pe începutul de chelie. Hm, am cheltuit pe băutura pe care ai băgat-o în tine de vreo trei ori pe atâta. O să-ţi dau banii. Zi-mi un cont, să fac transferul.

    Se aşeză la calculator şi începu să butoneze. Eu m-am întors către Tea şi i-am zis:

   -Ai văzut? S-a rezolvat, simplu ca bună ziua. Îl iubesc pe băiatul ăsta.

   -S-a rezolvat un căcat, zise Dan de la calculator, e nevoie de douăzeci şi patru de ore să se aprobe tranzacţia, cică suma e prea mare şi că prin transfer poate apărea solicitarea de retragere numerar.

   -Eşti sigur? am întrebat de parcă ar fi fost vina lui. Mai încearcă odată, poate ai bulibăşit ceva pe acolo, la cât de prost eşti.

   -Sunt sigur, douăşpatru de ore, plecaţi şi voi poimâine, atunci totul va fi ok, o zi nu e un capăt de ţară.

   -Ba da, poate fi, Dane, poate fi, am zis uitându-mă ţintă la Tea. Ţi-am zis, o să-ţi spun totul când ne întoarcem.

   -Oricum, tranzacţia e făcută, mâine la ora asta poţi dispune de bani, zise Chioru. Sunt doar curios când şi de unde o să mi-i dai înapoi. Acum eu o să plec, am musafiri, sărutmâna Tea, mi-a părut bine, să şti că eu sunt o partidă mai bună decât ratatul ăsta, pa Nucu. Şi dispăru pe uşă înainte să-i pot arunca scrumiera în cap.

    După plecarea lui Dan, eu şi Tea am stat tăcuţi mai multă vreme. Prima care a rupt tăcerea a fost ea.

   -Nuc, nu putem să plecăm lefteri şi să pândim prin băncile din Germania dacă ne intra vreun ban în cont. Mă gândesc să recurg la o soluţie ilegală dar, cum spuneţi voi, scopul scuză mijloacele. Ai idee din ce sursă aş putea să transfer ceva bani în conturile tale? Toate cardurile pe care le ai sunt emise de bănci puternice, care au sucursale în toată lumea, le putem folosi oriunde, nu ne rămâne decât să le umplem. Dar ai idee de unde?

   -Poţi să faci chestia asta, Tea? Păi da, sigur că poţi, întreb şi eu ca prostul.

   -Pot, dar e imoral.

   -Imoral pe dracu, singura condiţie e să nu ne ia poliţia.

   -Nici într-o mie de ani, zise Tea. Dar pe cine să păgubim, Nuc, noi nu suntem infractori.

   -Avem o misiune care ne permite să fim orice, Tea, că furăm nişte bani pentru asta, mare brânză. O să-i luăm de la un infractor adevărat, nici n-o să bage de seamă, încearcă-l pe ăsta. Am scris un nume pe o bucată de hârtie şi i-am întins-o.

    Tea a deschis servieta ei argintie şi a scos de acolo un fel de tabletă. S-a aşezat într-un fotoliu şi a început să butoneze instrumentul acela mare cât un pachet de ţigari, parcă-l mângâia, se uita la el cu ochii întredeschişi.

   -Ai avut dreptate Nuc, individul acesta are bani. Miliarde. E român? De unde îi are, a muncit pentru ei?

   -A muncit pe dracu, i-a furat, am zis cu năduf. Transferă o sută, nu, două sute de mii, să ne ajungă, dă-l în mă-sa cu miliardele lui.

    Tea mai privi câteva clipe tableta aceea, apoi îşi ridică ochii.

   -Gata, banii au intrat, două sute de mii de euro în conturile tale. O bancă din Insulele Virgine, acolo m-au dus conexiunile. Acum la culcare, Nuc, mâine te trezeşti la cinci dimineaţa. Eu o să mai stau o jumatate de oră, să fac bagajele. Noapte buna!

    M-am întins pe canapea şi mi-am tras pătura pe cap, să nu mă supere lumina şi să nu fiu tentat să mă holbez la picioarele Teei.

*

   Ceasul a sunat la cinci fără zece. M-am trezit odihnit şi flămând, mi-am coborât picioarele din pat dar am mai zăbovit ceva, in fund, pe marginea canapelei. Mirosea a cafea proaspătă şi a mâncare, lumina din bucătărie era aprinsă.

   -Micul dejun este servit,  apăru Tea ducând o tavă, piept de pui pane şi cafea. Îl rog pe domnul să se grăbească, se maimuţări ea, peste o jumătate de oră trebuie să plecăm. Eu mă duc să mă schimb.

    Am luat cana de cafea şi am apucat-o către baie, cu gândul la călătoria ce avea să urmeze. Cănd am ieşit, cu un prosop încins peste mijloc, Tea era gata. Purta un trening alb, pantofi şi şapcă sport.

   -Ţi-am pregătit haine, zise ea, blugi şi un tricou. Nu vom lua multe bagaje, putem să mai cumpărăm câte ceva în drumurile noastre. Să nu-ti uiţi paşaportul, eu o să chem un taxi, nu mergem cu maşina ta la aeroport.

   -Da, mamă, am răspuns monosilabic.

   -Coborâm, taxiul vine în trei minute, avem fiecare câte un rucsac plus valiza mea pe care ai s-o duci tu, stinge luminile, continuă să turuie Tea. Încuie uşa.

   -Doamne, ce sămânţă de vorbă ai în dimineaţa asta, mi-ai împuiat timpanele, mă doare capul, poţi să faci o pauză?

   -Nu pot, răspunse Tea, sunt foarte bine dispusă.

    Taxiul sosise deja. Când ne-a vazut, şoferul a sărit de la volan şi a deschis portbagajul unde ne-a aşezat cu grijă bagajele. Eu şi Tea ne-am instalat pe bancheta din spate.

   -Unde să fie? întrebă omul în timp ce-şi punea centura de siguranţă.

   -Aeroportul Otopeni, la şase jumate avem check-in.

   -E şase fără douăzeci, şaizeci de kilonetrii, floare la ureche, mai zise şoferul bucuros de o cursă grasă.

    In aeroport nu era prea multa lume. Zborul nostru se îmbarca de la poarta patru şi deocamdată nu era nimeni pentru check-in, era abia şase şi un sfert. În holul mare se aflau mai multe sucursale de bănci, aşa că m-am hotărât să scot nişte bani. Am intrat într-una unde aveam un cont alimentat de Tea şi m-am apropiat de singurul ghişeu existent, protejat cu stclă securizată. Încercam să fiu cât se poate de calm şi să nu mi se citească emoţia pe chip. Am pus cartea de identitate în sertarul acela special  şi am salutat.

   -Sărutmâna, domnişoară. Care e suma maximă pe care o pot retrage fără o notificare prealabilă?

   -Zece mii de euro sau echivalent în lei, răspunse femeia de dincolo de geam in timp ce butona tastatura. Comisionul este de zero sinci la sută. Ce sumă doriţi şi ce valută, întrebă ea mecanic, înabuşindu-şi un căscat.

   -Zece mii, am zis, euro.

    Femeia se mişca încet sau aşa mi se părea mie, se uita când la monitor, când la mine, cănd la buletinul meu, ca să o ia apoi de la capăt.

   A început să-mi fie un pic de teamă. “Tea, Tea, cum mă trimiţi tu să scot zece mii de euro pe care i-am furat”. Îmi strângeam cu forţă degetele mari în pumni, aşteptând verdictul adormitei de la ghişeu. Am auzit apoi cum imprimanta începe să bâzâie, ca       pe un sunet izbăvitor, ştiam acum că totul e în regulă.

   -Vă rog să semnaţi aici.

    Am semnat hârtia ce-mi fusese împinsă cu sertarul acela, apoi am primit un teanc de bancnote şi ceva mărunţiş. Am luat hârtiile, le-am făcut în două şi le-am îndesat într-un buzunar din faţă al blugilor, puteau să fie şi tăieturi de ziar, că n-aş fi băgat de seamă. Când m-am văzut ieşit pe uşa aceea de sticlă, am tras adânc aer în piept. “N-am stofă de infractor”, mi-am zis cu o oarecare părere de rău şi am pornit către poarta de îmbarcare.

    Ne-am aşezat la coada formată din vreo zece persoane, partenerii noştri de zbor. Controlul se derula anevoie, era acolo şi un poliţist de frontieră care ţinea în lesă un labrador frumos, câinele adulmeca din când în când câte un bagaj, la comanda stăpânului.

   -Eşti încordat, Nuc, şopti Tea fără să ma privească, ţi-a fost teamă şi la ghişeul băncii.

   -De unde şti?

   -Te-am urnărit prin uşa de sticlă, limbajul trupului era edificator, ca şi acum, de altfel. Nuc, alungă-ţi frica, nu-i da voie să pună stăpânire pe tine. Odată trecut de acest punct de control, viaţa ta se va schimba, nimic nu va mai fi ca înainte. Vei avea nevoie de calm, sânge rece, curaj şi discernământ. Nu va fi uşor dar eu voi fi mereu lângă tine şi te voi ajuta. După ce se vor fi terminat toate, vei fi alt om, vei vedea, încheie Tea. Ne venise rândul la control.

   -Va rog să prezentaţi paşapoartele şi biletele de călătorie, spuse omul în uniformă, puneti bagajele pe bandă şi goliţi-vă buzunarele în cutie. Scopul călătoriei? Sunteţi împreună?

    M-am uitat spre Tea, dar ea nu scotea o vorbă, afişase o mină de amantă dusă de şeful ei în ţările calde, la plajă. Trebuia să mă descurc singur.

   -Da, împreună, turism şi cercetare, suntem astronomi, i-am raspuns omului cu un calm de care nu mă credeam în stare.

   -Vă rog să deschideţi acest bagaj, îmi indică el valiza argintie.

    Habar n-aveam ce conţine acea valiză, nu ştiam nici măcar cum se descuie. Tea era absentă, intrase în vorbă cu ofiţerul care conducea câinele.

    -Frumos căţel, domnule poliţist. Muşcă? Pot să-l mângâi?

   -Cum să muşte, domnişoară, o fată frumoasă ca dumneavoastră, e blând şi prietenos, treaba lui e să miroasă droguri şi explozibil, chestii d-astea. Îl cheamă Untuleţ, după culoare lui, ia mângâiaţi-l, se umflă în pene omul cu câinele.

     Tea se lăsă pe vine şi puse mâna pe creştetul animalului, nu-l mângâia, doar îi ţinea mâna pe cap şi îl privea în ochi. Untuleţ stătea cuminte, chiar prea cuminte şi dădea arar din coadă.

      Am apăsat butoanele laterale ale valizei arginti, iar aceasta s-a deschis cu un declic. Am ridicat capacul, curios să văd ce conţine. Jumătate din spaţiu era ocupată de o cutie metalică de culoare gri, legată cu două barete cu cataramă ca să nu se zdruncine. Mai era un fel de laptop, tableta pe care o folosise Tea pentru transferul banilor şi mai multe coli de plastic transparent, format A4.

    -Ce aveţi în valiză, întrebă ofiţerul, ce conţin aceste cutii?

    Am aruncat fulgerător o privire către Tea, dar ea continua să se joace cu câinele , fără să mă bage în seamă.

    -Conţin instrumente folosite în astronomie, am răspuns făcând pe deşteptul. Sunt foarte sensibile şi de aceea nu le vom da la cală. Dar dacă le-aţi scanat deja cu raze X, mai e vreo problemă?

   -Da, este o problemă, scanerul ne semnalează că aceste cutii sunt goale, aşa că vă rog să le deschideţi, zise ofiţerul.

   -Niciodată, m-am răţoit eu, dumneata şti ce înseamnă să reglezi, să calibrezi şi mai ales să menţii parametrii neschimbaţi la nişte instumente folosite în astronomie? Dumneata şti ce înseamnă o miime de grad? E ca şi cum te-ai urca în tren să mergi la Craiova şi te-ai trezi la Bârlad. Eram aşa vehement în protestul meu că ajunsesem să cred sincer ceea ce spun. Aţi găsit în bagajele mele ceva ce poate periclita siguranţa zborului? Nu! Atunci vă rog să ne permiteţi îmbarcarea.

   -Tase, adu câinele, se răsti controlorul vizibil enervat că omul n-avea altă treabă decât să-i facă ochi dulci Teei.

    Untuleţ mirosi plictisit valiza dar nu dădu vreun semn că ar fi ceva în neregulă, din punctul lui de vedere.

   -Va dorim un zbor plăcut, spuse într-un final ofiţerul de la check-in şi ne înapoie paşapoartele.

    Însoţitoarea de bord ne conduse la clasa întâi.

   -Nu mâncăm da’ ne purtăm, i-am zis Teei în timp ce mă tolăneam rânjind în fotoliul confortabil. M-ai lăsat să-mi bat capul singur cu ăla de la îmbarcare şi tu te jucai cu javra aia. Eşti o nesuferită!

   -Ai început antrenamentul, Nuc şi pot să spun că te-ai descurcat binişor. Şi asta n-a fost nimic în comparaţie cu ce te aşteaptă de acum încolo. Oricum, treaba cea mai grea am făcut-o eu, pe tine te-am lăsat să te ocupi de fleacuri, cum îi stă bine unui începător.

   -Cea mai grea treabă? am sărit eu ofensat. N-ai mişcat un deget, l-ai scărpinat pe Untuleţ intre urechi şi te-ai hlizit cu ăla care-l ţinea de lesă. Câţi cu nădragi, toţi îmi sunt dragi...

    -Exact, zise Tea, în timp ce-şi punea ochelarii aceia din stofă neagră ca să nu te supere lumina când dormi. Vreau trei ore de somn, zise ea, adică fără sporovăiala ta sâcâitoare şi-mi întoarse spatele, punându-şi capul pe tetiera moale.

   -Nuc, mai zise ea fără să se mişte.

   -Ce mai vrei, Zorro?

   -Eşti gelos?

   -Da, sunt.

    Aeronava tocmai se desprindea de pistă. Ne îndreptam către Munchen.