Scrisori din străinătate (III)

[Tudor Cicu]

3. Scrisoarea a III-a

                          Motto:

                    “Dacă poporul va fi stăpân în poezie, nu va fi departe

                      să  stăpânească şi în politică”

                                                            Sandor Petöfi      

 

   Coborând pe strada Rakoczi, spre podul Elisabeta (podul suspendat cu cabluri de oţel, de care am amintit), pod ce face legătura între malul stâng al Dunării (Pesta) şi malul drept (Buda) – cu şase benzi de circulaţie pentru maşini şi câte o bandă pentru dus, alta pentru întors, la pietoni  –, dăm peste statuia lui Petöfi, aflată pe esplanada Dunării, poetul străjuind cu privirea zările spre care alunecă la vale Dunărea. Îţi reamintesc cititorule, ce spunea poetul despre poezie: „Nu-i casă de palavre poezia...” – poate, pentru că o vedea asemeni unui templu - în care ai fi vrut să intri, să te rogi pentru sufletul tău. „Nu piere sufletul, fireşte/ Dar nici nu trece-n alta lume”, mai spunea poetul. Facem fotografii la statuie şi ne rugăm pentru sufletul lui, plecat, de multă vreme, la ceruri. Mă încearcă un gând: cu ceva zile în urmă, la plecare, trecând prin localitatea Albeşti, în drumul nostru spre Tg. Mureş, am zărit din mers, în stânga noastră, o inscripţie pe faţada unei clădiri: vizitaţi casa muzeu Sandor Petöfi din Albeşti. Poetul era născut, deci, acolo. Mai târziu, pesemne, s-a stabilit cu familia în Ungaria şi soarta a făcut să moară, pe undeva, prin părţile Albeştilor, în bătălia cu trupele ţariste. De fapt, a fost dat dispărut la revoluţia din 1948, la care a participat. Îşi  profeţise chiar mormântul: „Acolo aş vrea să pier,/ Pe câmpul de luptă în vuietul de fier...Să-mi fie-n groapa cea comună oasele-aruncate”. Mă iartă cititorule, dar, în drumurile noastre, ne amintim, la tot pasul, de ei. Ne încărcăm sufletele cu simfonia apelor Dunării, aici, pe faleză şi ne bucurăm privirile cu siluetele navelor albe, pline cu turişti, alunecând pe Dunăre. Facem fotografii la sinagoga evreiască (cea mai mare din Europa) şi rămânem stane de piatră, plini de admiraţie, dinaintea bazilicii Sf. Ştefan. Impunătoare bazilica! Tragem cu urechea la ce spun ghizii grupurilor de turişti dispersate pe platoul din faţa bazilicii. Limba engleză e singura limbă, aici, pe care o înţelegem, întrucâtva. Că, despre inscripţiile maghiare, nici măcar nu pot fi citite de vreunul dintre noi, dar pronunţate? Atât de încurcată ne pare limba asta. Aflăm câte ceva despre tainele bazilicii. Se pare că adăposteşte una din cele mai mari şi de preţ comori ale Ungariei: mâna dreaptă, mumificată, a primului rege al Ungariei, Sf. Ştefan. Iar lunea, în prima zi a săptămânii, aici poate fi auzită renumita orgă. Alt ghid, pe lângă care trecem, în engleză, spune ceva cu tâlc despre bucătăria ungurească. Desluşim, doar, că „ungurii miros a usturoi”?! Trecem de monumentul eroilor sovietici din Piaţa Libertăţii şi ne oprim să admirăm Parlamentul ungar, o clădire în stil neogotic (cca 300 m lungime, 150 m lăţime şi 90 m înălţime – apreciem noi). De o parte şi de alta, clădirea parlamentului e străjuită de statuia principelui regent Rakoczi, călare pe cal, purtând însemnele puterii în mâna ridicată, iar de cealaltă parte, de statuia lui Kossuth. În spatele parlamentului, curge Dunărea. În dreapta, insula Margareta (gen Ada Kaleh, la noi) şi podul Margareta dintre Pesta şi Buda. Admirăm castelul Buda, de pe malul Pestei, şi ajungem acolo, traversând podul cu lanţuri până la funicular. Exact 1600 HUF, ne costă de persoană urcatul, cu funicularul,  la cetatea întemeiată, se zice, de Matei Corvin. Turnuri, castele, ziduri de apărare ale unor cetăţui, cărora, să le dedici o zi întreagă, nu ar fi suficient. Coborâm pe splaiul Dunării, spre „muntele Gellert”; cu statuia sf. Gellert şi cascada unui râu - care se prăvale în Dunăre, pe dedesubtul şoselei - şi urcăm treptele pe munte spre citadela unde se află statuia Libertăţii. Sus bate vântul, dar panorama oraşului Buda şi Pesta ni se dezvăluie maiestos spre toate punctele cardinale. Nu ne mai săturăm privind, de sus, panorama oraşului, cât cuprind privirile, de o parte şi alta a Dunării - care împarte Budapesta în oraşul vechi şi nou. Într-un târziu, coborâm în oraş, dinspre Buda spre Pesta, pe podul Elisabeta. Ne oprim pe strada Vȧci (gen Lipscanii Bucureştiului de demult), renumită prin magazinele cu suveniruri şi alte mărfuri care te îmbie să-ţi uşurezi buzunarele. Frumoasele unguroaice, în costume naţionale, îţi fac ochi dulci şi te îmbie la restaurantele aliniate de-o parte şi alta. Nu piere sufletul, fireşte, dacă nu vezi totul, dar nici nu trece-n altă lume cum ar fi spus poetul amintit. Revenim pe acest traseu seara, după ora 22, pentru a vedea, cu ochii noştri, baia de lumini, feeria nebună ce o produc luminile pe esplanada Dunării şi asupra clădirilor menţionate. Trăim, aici, un vis continuu. Ne uimeşte agitaţia circulaţiei: oameni şi maşini. Nici după 12 noaptea, nu încetează această agitaţie. Tramvaie, autobuze, circulă în continuu şi după ora 1 noaptea. Oameni pe străzi, pretutindeni. Bănuim că au joburi prelungite. Oameni de toate vârstele, nu numai tineret. Ici şi colo, câte o domnişoară bine făcută, frumos aranjată, singurică. Ce or fi cu ele? Nu mă pronunţ. „Gânduri fără-asemuire/ îmi  treceau prin minte/ şi părea că timpu-n loc sta/ Dar mergeam-nainte” (Petöfi). Pe străzi, lipsesc pubelele de gunoi, pe care le-am văzut până şi-n Grecia, nu numai la noi. Dar, nici pic de mizerie, pe străzi. Nu mai mă întreb de ce lipsesc pubelele. Simplu: n-aveau ce face cu ele. Încerc să-mi explic fraza din „motto-ul” lui Petöfi. O fi având el, ceva-ceva dreptate. Fraza rostită, acum câteva mii de ani, de grecul Babrios, lămureşte totul: „Casele şi oraşele devin pustii, când cei care le conduc fac prost această treabă”.   

                                     (va urma)

 

 

 

[Mihaela Suciu]

A sosit scrisorica! Ceea ce m-a impresionat pe mine la Sf. Ștefan e faptul că prin 1976, se organizau reuniuni dansante, cu muzică modernă, pentru a atrage tinerii. Mai am impresii plăcute de la Citadela, insula Margareta, podurile... dar să văd dacă ai ajuns la...

Referitor la Sándor Petőfi, eu am crezut că e maghiar, dar de fapt a fost înscris în actele de naștere ca Alexander Petrovics (tatăl era sârb și mama slovacă) și i s-a maghiarizat numele, procedură adoptată de autoritățile Regatului Maghiar. Cât despre dragostea sa: http://corbiialbi.ro/index.php/compas/84-dragoste-la-umbra-cornului/

 

[Sofia Sincă]

Note de călătorie atractiv narate, cu luxuri de amănunte și cu romantism. Se cunoaște pana scriitorului.

Am fost aproape în tot ce ai spus. Mi-am reamintit cu plăcere, deși nu a trecut mult de când am fost cam pe aceleași drumuri. De fapt cine merge în Budapesta este îndrumat pe aceste trasee.

Cu plăcerea lecturii,

Sofi