Cronică la cartea „Anotimpul întoarcerilor” de Vasilisia Lazăr (autor Tudor Cicu)

[Tudor Cicu]

        Labirintul anotimpurilor are întotdeauna întoarceri

          Spuneam, cândva, că un poet se cunoaşte după fascinaţia pe care o exercită asupra lui elementarul, simplul şi efortul lui interior de a căuta cheia ideală a tuturor misterelor care-i hrănesc ființa. Și odată găsită, cu ea va desfereca lacătul acelui labirint interior din jurul adăpostului ce găzduiește sufletul, unde e, stabilind după sunet direcţia galeriei subterane ce sălăsluiește spiritul. Dante cu al său verset «nu este durere mai mare decât să-ţi aminteşti de clipele fericite în vreme de restrişte», considera că acest labirint este destinat rătăcirii, ori eu, dimpotrivă, cred că amintirea fericirii trăită cândva te întăreşte în cea mai grea restrişte. Sunt primele gânduri care îmi vin după lectura cărții de poezie a doamnei Vasilisia Lazăr, intitulată „Anotimpul întoarcerilor” apărută în 2016 la ed. Armonii culturale. Cu certitudine, poeta din Vrancea are acea aplecare predominant anticipativă spre poezia confesivă: a fragmentarismului în redarea trăirilor secvenţiale, a ipostazelor reflexive de comunicare, a mânuirii întâmplării şi euforiei prelungite în trăiri secvențiale.

          În versurile poetei Vasilisia Lazăr, se simte o uşoară nostalgie adolescentină tutelată de tristeţea abandonării, un labirint interior uşor derutat: „sunt cea mai fericită poveste/din toate câte s-au scris… (dar) …păstrez în suflet talismanul versului meu/și se întâmplă adeseori/să-mi fie de ajuns că te întâlnesc/și că mă citești” (Eu). Valeriu Anghel, cel care prefațează cartea de poezie invocă, în mod fericit, spusele lui Socrate. Citez: „Iar sufletul se vindecă cu vorbe frumoase, care să nască în el înțelepciune” și că „multe din poeziile Vasilisiei Lazăr sunt transfigurări iconice ale unor foarte intense trăiri”. Trecând, peste un lung şir de întâmplări mâhnite, din temniţa sufletului, prin ferestrele libertăţii, înspre alte gratii ale cuvântului (poezia), poeta vrânceană îşi creionează numai acea parte a eului lăuntric cu o anumită degajare şi blândeţe caracteristică sexului frumos: „sunt o carte/agățată pe catargul sufletului/și cresc în fiecare zi/cu o filă”, pentru că, spune poeta „slovele mele sunt limpezi/nicio virgulă/nu desparte ceea ce a fost/de ceea ce este” (Doar o carte).

          Oscilând între cele două stări sufleteşti; a incantaţiei interiorizate în faţa lucrurilor (tentaţia afectivă) şi a meditaţiei nostalgice asupra locurilor pierdute mult rămase în urmă (tentaţia raţională), de remarcat la distinsa poetă prospeţimea senzaţiei imagistice şi limpezimea sintagmei: „trec strada umăr la umăr cu nostalgiile” și sufletul invadat de „iubiri pierdute-n zare”, alteori „un rest de fericire”. Într-un anotimp, în care undele „fondului de trăiri afective şi ideatice intră cu dificultate şi mult modificate în raport cu natura lor reală”, cum l-a definit, cândva, L. Ulici vorbind despre poezia tânără, Vasilisia Lazăr se înscrie pe orbita poeţilor militanți pentru frumusețile umane și șlefuitori în „diamantele sufletești” ce se plasează într-o stare de confort spiritual specific poeziei pentru adolescenţi, care îşi ating în acest chip nobilul scop de a sensibiliza, de a împărtăşi, din bucuriile şi frumuseţile sufletelor lor pe toţi cei îndrăgostiţi de poezie. Şi prin poezie, voind să îmblânzească şi sufletele celor celor care nu s-au înfruptat din plin cu dulceaţa copilăriei, ori trăiesc cu amintirea ei. Și nu doar cu amintirea, ci mai ales prin filtrul cu care îşi exprimă emoţia din propriile trăiri. Cităm din poezia Pustiu: „Arar se-aud în șoaptă cuvinte-nfiorate/Adoarme lesne seara și stinge vâlvătaia,/Avem pe zi ce trece mâini tot mai înghețate/Și ne cântăm pustiul și goală ni-i odaia”.

          Vasilisia Lazăr e poeta la care elementele tabu: apa-focul-ferestrele din vise-ploile, îi dau o imagine picurată printre amintiri „născute din sumbrele cețuri” ale realităţii („privesc pe fereastra brodată de ger”). „Toate miros a trecut” spune poeta, doar sufletul („în pustiitul suflet mai zboară un golumb”) îşi mai înalţă agonia spre acele întinderi învinse de elemente obsesive: „nisipul din clepsidră curge încet/nu-i văd capătul-/e doar o vârstă/când s-a mai sfârșit un vis.” (Quo vadis).

          În poezia de dragoste, Vasilisia Lazăr revine spre a reconstitui cu fiecare poem scris „prin anotimpurile calde ale iubirii”, mereu şi mereu acel cal troian al întoarcerii către înţelegerea adevărului, luminii şi frumuseţii din iubire: „ziua aceasta mi-aduce aminte de mâinile tale/crengi înflorite în care cântau privighetorile/până făceau să danseze seva copacului/azi, fără tine,/slova mea pare un greiere rătăcit/prin ierburile mult prea înalte/din ultima lună de vară” (Vara sufletului meu). Sau: „ierburile își descântă una alteia de deochi/luna le seamănă argint în plete/eu mă așez lângă pomul din fața casei/și scrijelesc cu litere amare/soarta mea și a ta” (Asfințit). Alteori, poezia sa a ţâşnit spontan din lumea mirifică a copilăriei („am alergat apoi sub nucul copilăriei și am plâns”), din noianul gândurilor uitate odată cu trecerea din adolescenţă spre maturitate prin labirintul anotimpurilor: „Port anii copilăriei mele și funda/pe care mi-o prindea întotdeauna mama în păr… Doamne, aruncă-mă până la ultima păpușă din mine!/strig…” (Ca-ntr-o matrioșka vie). Din dorința de a-și strânge în brațe părinții, ori a se îndrepta spre poruncile Părintelui Ceresc, Ziditorul tuturor, Vasilisia Lazăr are și nostalgia ființelor dragi trecute în neființă: „mi-a povestit mama de dimineață/că a visat ape tulburi/și că tata o tot chema la el, de undeva de sus” (Icoană). Când „praf de rugină are azi viața… sfâșietor se tânguiesc aducerile-aminte”, spune poeta: „ghemuită în bucla sorții/mama îmi mângâie genunchii juliți/și-mi caută prin gânduri/întristările (Ecou).  Ori: „apoi bunica se face ulcior/ori poveste/eu mă întorc în rama veche/pentru încă o veșnicie/alături de alte poze îngălbenite” (Regăsire). Toate anotimpurile sunt prezente în poezia autoarei din Vrancea, însă iarna și toamna au farmecul lor. „În iarna ce-mi bate la poartă”: „castanii saltă din umeri a neputință”, iar „greierii nu mai cântă”. Cititorul va parcurge, așadar, o carte cu liniștitoare ritmuri de poezie modernă faţă în faţă cu atâtea incantaţii lirice (desfășurate în simplitatea și rostirea unui „cântec din altă lume”). În mare, cartea e o invitaţie lirică de a încerca să evadăm din lumea copilăriei, în lumea misterelor păzite cu strășnicie de Creator. Poezia din acest nou volum se citeşte în matricea logistică a unui cântec orfeic asemănător unui extemporal la inimă care a fost construit să transforme acest ocean de gânduri, într-o oază de lumină şi candoare. După aria de acţiune a poemelor (ceva între simbolism şi avangardă) distingem două tendințe ale poeziei sale de suflet: prima se valorifică mai mult prin lirismul imaginaţiei simbolistice uzând şi de metaforă, a doua se fixează pe text sau pe scriitura epică: „păstrez în suflet talismanul versului meu/și se întâmplă adeseori/să-mi fie de ajuns că te întâlnesc/și că mă citești” (Eu). Specificul poeziei sale impune, mai direct, o caracteristică în planul sensibilităţii cu specific pe confesiune, mărturisire, exprimare de sine şi mai puţin, imaginaţie.

 

                                               

                                                                                                         Tudor Cicu

 

 

 

[Veronica Pavel Lerner]

Cartea e superba, poeta scrie simplu si emotia e indusa direct si cu forta. Multumim pentru cronica!  

[Tudor Cicu]

Da! doamna Veronica. Cum ar fi spus Cioran: „Una dintre amintirile cele mai precise și mai sfâșietoare din copilăria mea”. Avea 9-10 ani și era dus la Sibiu, departe de satul natal pe care îl idolatriza. O ruptură care i-a provocat traume o viață întreagă. Cartea Vasilisiei mi-a amintit de acest fapt și citirea ei s-a făcut în această matrice a provocării. Nu scriu despre o carte, decât atunci când mă poate ține țintuit, în fotoliu, spre lectură. Cartea îmi fusese trimisă acum una an. Am rătăcit-o printre multe altele. Azi am găsit-o dosită într-un raft. Am citit-o și după o oră m-am dus la calculator să îmi notez impresiile. Totul a durat 2-3 ore (de la citire la scrierea impresiilor). Cred că și Ion Lazăr da Coza mi-a trimis o carte... îmi amintesc, asta. Voi căuta. E multă harababură în biblioteca mea. Ca în prisacă. Unii dintre stupi roiesc, alții n-au mătci... și uite așa! 

[Veronica Pavel Lerner]

Si eu tot asa, nu scriu despre o carte decat daca m-a prins total. Ceea ce a fost cazul cu cartea Vasilisei, care m-a emotionat profund!!! La mine harababura nu e in biblioteca, ci in programele mele, de asta nu intotdeauna ajung sa scriu despre cartile care m-au impresionat. Ma bucur ca ati facut-o dv!  

[Vasilisia Lazăr]

Ce surpriză frumoasă mi-ați făcut, d-le Cicu! Cât de mult mă bucură! Și cât de bine ați caracterizat poezia mea! Vă mulțumesc din tot sufletul! Și eu v-am citit și am dorit să las câteva impresii, dar, cum spunea și Veronica, nici eu nu sunt atât de ordonată în această privință. După ce citesc, sub impresia de moment, îmi propun să scriu despre cartea respectivă, despre autor, dar dacă n-o fac imediat... n-o mai fac deloc. :( De asemenea e lăudabil faptul că ați putut scrie o cronică atât de bună în numai trei ore. Mie mi-ar fi trebuit vreo două zile cel puțin. :) Toată prețuirea! 

[Valeria Merca]

O cronică scrisă cu profesionalism și sufletul larg deschis, asemeni  poeziilor incluse în  Anotimpul întoarcerilor. Un volum de poezie prețios care s-a instalat confortabil în biblioteca mea... 

Și iarăși simt nevoia să vă mărturisesc faptul că sunt mândră și onorată pentru faptul că acest site mi-a prilejuit întâlnirea cu oameni minunați. 

Felicitări, Lisia,  felicitări, Tudor Cicu!

[Vasilisia Lazăr]

Mulțumesc din inimă, dragă Veronica, pentru frumoasele cuvinte cu referire la cartea mea. Nu știu dacă le merit. 

[Vasilisia Lazăr]

Valeria, mulțumesc! Într-adevăr, o cronică generoasă, scrisă cu profesionalism, pentru care îi mulțumesc încă o dată scriitorului Tudor Cicu.

[Vasilisia Lazăr]

Domnule Valerian Bedrule, cuvintele d-voastră mă onorează. Vă mulțumesc! De asemenea, vă mulțumesc (și pe această cale) pentru cronica pe care ați făcut-o la cartea mea cu ceva timp în urmă. Prețuire!

[Ion Lazăr da Coza]

Pot fi bănuit de subiectivitate, însă, după opinia mea, cronica e aplicată, e scrisă cu mult profesionalism...

Mulțumim, domnule Tudor Cicu!

[Sofia Sincă]

O cronică de carte pe măsura cărții, critic și poet, ambii romantici.

Vasilisia Lazăr este poeta ce îşi exprimă iubirea cu lirism şi sinceritate, cu romantism şi talent, ridicându-și poezia la ranguri emotive puternice.

Felicitări ambilor! Am citit cu deosebită plăcere!

Sofy

[Camelia Ardelean]

Excelentă cronică, pe măsura cărții doamnei Lisia, pe care, i-am mărturisit și domniei sale, am citit-o de patru ori! Nu mi se întâmplă des acest lucru, doar atunci când mă regăsesc pe mine însămi în/printre cuvintele autorului, de parcă aș fi EU acolo! Felicitări, domnule Cicu, pentru sensibilitate și pentru felul în care ați "simțit" poezia volumului în discuție! Pe doamna Lisia nu o mai felicit, am făcut-o deja de câteva ori, nu vreau să mă autoplagiez! :-) Îmbrățișări cu drag amândurora!

[Tudor Cicu]

Azi, m-am întors din prisaca de la munte. Aflu, aici, că poetul (CEL CARE SCRIE DESPRE CEL CARE A SCRIS) e cel supus judecății. Putem vorbi cinstit de altcineva decât noi, spunea Cioran. Cu Cioran nu poți fi niciodată sigur. Dar, pot exemplifica dorința mea de a scrie despre cartea Vasilisiei, prin fraza care m-a cucerit deschizând cartea: „sunt cea mai fericită poveste/din toate câte s-au scris”. Ori, eu, povestea cuprinsului (din carte) m-a atras. Da! fericită poveste a scrierii și citirii acesteia.