Isprăvile lui Cupidon (part. 12)

[Giurgiu Silvia]

În zilele ce urmară, Hamid așteptă în zadar nelipsitul S.O.S din partea Patriciei. Începu să se dea de ceasul morții, perpelindu-se ca pe jar, mai ales nopțile, când somnul alungat de ambiția lui nestăvilită, nu se lipea de el, cu nici un chip. Calmul și siguranța de sine, pe care reușise să le obțină în urma prieteniei cu Patty, se evaporau încet, dar sigur din sufletul lui, iar frustrarea și nervozitatea se instalau tot mai temeinic, în locul lor. Strategia clădită cu atâta trudă și sacrificii nu mai servea la nimic, fără sprijinul ei. Pereții camerei îl strângeau tot mai tare și deveni periculos de irascibil cu toată lumea. Intuia că ceva s-a întâmplat între cele două prietene și bănuia oarecum motivul care determinase răceala Patriciei. Nu că l-ar fi interesat prea mult năroada aia de femeie. Ba chiar îl plictisea și îl irita cu aerele ei de femeie fatală. Bănuia că era chiar puțin îndrăgostită de el și asta l-ar fi ajutat s-o manipuleze mai ușor. Se mustra amarnic că cedase impulsului de îndrăgostit și că lăsase trandafirul acela blestemat la ușa Clarei.
,, Tocmai când reușisem să simulez un dezinteres total față de ea! Ce prost am fost! Acum suspiciunile ei s-au trezit din nou și la fel și nesuferita aia de aversiune, pe care mi-o arată fără menajamente! Dacă nu merge cu binele, atunci va trebui să schimb tactica! M-am săturat de refuzurile ei! Va fi a mea, fie că vrea, fie că nu!” hotărî el.
Pe de altă parte, Clara decise că ,,va apuca taurul de coarne” și aștepta cu nerăbdare o ocazie potrivită, pentru a pune lucrurile la punct cu bărbatul acesta, odată pentru totdeauna. Spera că va găsi suficiente argumente să-l convingă de imposibilitatea unei relații între ei doi! Fără să știe, fiecare se pregătea de marea confruntare, însă scopurile lor erau total opuse, din păcate!
Începură să se urmărească foarte subtil, unul pe celălalt, surprinzându-se adesea reciproc, în situații jenante, pe care nu ar fi putut să le explice într-o înfruntare deschisă. Dar nu exista asemenea risc! Clara nu știa cum să-l abordeze iar Hamid nu îndrăznea să-și pună în practică intențiile și nici nu avea încredere să ceară sprijinul cuiva din anturajul lui. Hazardul însă, plictisit de atâtea ezitări și incertitudini, interveni în felul său direct și fără scupule.
Într-o dimineață de octombrie, ploioasă și rece, Clara coborî în parcare, adăpostindu-se sub umbrela uriașă. Se instală la volan cu un suspin de ușurare, recunoscătoare că nu trebuia să înfrunte vremea rea și neplăcerile transportului în comun, în fiecare zi, pentru a ajunge la serviciu. Se încruntă, contrariată când motorul nu porni la prima cheie.
,, Ei, să nu-mi spui că te-ai găsit tocmai acum să faci pe nebuna! se burzului ea, dar nici la a doua încercare motorul nu dădu semne de viață. Ah, bateria! M-a lăsat, nemernica!” Se uită la ceas îngrijorată și observă că timpul își vedea liniștit de drum, nepăsător la problemele ei. Dacă voia să ajungă la timp la serviciu, nu avea altă soluție decât să ia autobuzul. Mai dădu o cheie, sperând într-o minune, dar se văzu nevoită să accepte evidența și să iasă, de voie de nevoie, în ploaia ce se întețea bucuroasă de noua sa victimă. Bombănind ceva neplăcut la adresa providenței potrivnice, Clara se avântă necăjită printre bălțile pline, presărate din abundență pe străzile înguste, către stația de autobuz ce forfotea de lume în așteptare, în ciuda vremii urâte. Se trase ceva mai la o parte și se gândi cu amărăciune la figura urâtă pe care i-o făcuse mașina într-o zi atât de ploioasă. Tresări când o mână îi poposi pe umăr și o voce îi susură la ureche un ,,ciao” suspect. Instinctiv se eliberă de atingerea inoportună și se întoarse aproape în defensivă către persoana ce o abordase. Își reprimă cu greu ostilitatea când descoperi surâsul sarcastic și superior ce stăruia pe chipul bărbatului care îi furniza coșmaruri noapte de noapte. Își compuse o mină destinsă și elaboră, la rândul ei, un zâmbet amabil și degajat, deși nu era sigură dacă părea atât de autentic, precum spera ea.
- Ciao! Ce mai faci?

  Hamid care se aștepta la două palme în loc de jovialul salut, se lumină deodată, de parcă pe cerul înnegurat ar fi explodat o furtuna solară.
- Intenționam să merg la o lucrare, dar cred că mai poate aștepta! răspunse el poticnit, în efortul de a se exprima cât de cât corect.
- Te-ai răzgândit? întrebă Clara bănuitoare.
- Mi-a venit deodată, poftă de o cafea! Ai vrea să îmi faci companie? Dar, cum de nu ești cu mașina? Nu te-am văzut niciodată călătorind cu autobuzul!
- M-a lăsat bateria! explică ea cu reală amărăciune. Cred că o cafea nu ar fi o idee rea, totuși! Oricum am întârziat la serviciu, așa că o jumătate de oră, mai mult sau mai puțin, nu mai are importanță!
Hamid o privea incredul, dar își ascunse cum putu mai bine surpriza, pornind agale alături de ea, către barul din apropiere. Mergeau în tăcere, fiecare asaltat de sentimente opuse.
- Îți mulțumesc că ai acceptat invitația mea! Nu știu ce să cred! Nu aș fi sperat niciodată!... mărturisi el emoționat.
- Sper să nu interpretezi greșit atitudinea mea! replică Clara, deranjată de fericirea lui. Am acceptat pentru că doresc să clarificăm lucrurile, odată pentru totdeauna! Trebuie să discutăm deschis, ca doi oameni maturi ce suntem!
Hamid începea să înțeleagă și încordarea reveni în sufletul lui mai intensă ca oricând. Brusc, un gol imens îi brăzdă stomacul și tristețea mușcă adânc inima ce se umpluse pentru o clipă cu dulceața speranței. Fruntea brăzdată de șanțurile adânci ale dezamăgirii se plecă adânc, înfrântă din nou. Supărarea se lăsă peste ei ca o negură grea, poticnindu-le pașii. Intrară crispați în cafeneaua intens luminată, unde zgomotul vesel al paharelor ciocnite sub jetul fierbinte de apă și al ceștilor de cafea în care curgea neîntrerupt nectarul negru și aromat, însuflețeau culorile plumburii ale dimineții, dar nu și sufletele lor devastate de sentimente potrivnice.
- Ce vă aduc? întrebă amabil ospătarul.
- Pentru mine, un expresso, cât mai concentrat posibil! spuse Hamid. Tu ce preferi?
- Un capuccino... fără cacao, completă Clara precaută. Văd că te-ai întristat foarte tare! Îmi pare rău, sincer! Eu nu te-am încurajat niciodată, trebuie să recunoști! Am fost cât se poate de clară tot timpul. Ți-am mai spus că nu e ceva personal! Doar că în viața mea nu e loc pentru un bărbat!
- Nu e ceva personal? Dar cum se numește ostilitatea asta nejustificată pe care ai manifestat-o față de mine tot timpul? M-ai respins cu o înverșunare inexplicabilă, m-ai umilit, m-ai atacat...
- Eu te-am atacat? exclamă Clara scandalizată. Chiar că ai un tupeu fantastic! Tu m-ai atacat la miez de noapte, acasă la mine, unde ai intrat abuziv, m-ai lovit și m-ai speriat de moarte! Așa crezi tu că poți cuceri o femeie? Îți imaginezi că după așa ceva, ar mai putea fi posibilă o relație între tine și mine? Dar uite că ne certăm, în loc să discutăm civilizat și nu asta e ceea ce îmi doresc!
- Iar mă ataci! o mustră el trist. Nu sări iar la bătaie! Nu în sensul acela! Mă ataci cu vorbe, cu fapte... Știu că e îngrozitor ce ți-am făcut și nu mă aștept să mă ierți, dar crede-mă, că eu nu sunt așa!...Știu ce crezi despre musulmani, mi-a spus Patricia și asta explică multe! Nu suntem toți la fel! Eu m-am îndrăgostit de tine din momentul acela, în parc, dar m-ai terorizat cu ura ta înverșunată, pe care nu mi-o puteam explica. Cu cât mă umileai mai mult, cu atât te iubeam mai tare! E ridicol, dar e adevărat! Te-am iubit, te-am urât și eu în egală măsură, am suferit teribil, dar nu pot să mi te scot din suflet! Am greșit și îmi pare foarte rău, dar aș face orice ca să fii a mea! Nu vreau să-ți mai fie frică de mine! Nu sunt o brută! Te iubesc și nu ți-aș face rău! Eu am plecat din țara mea pentru că nu sunt de acord cu regulile ei. Am venit în Europa și vreau să trăiesc după legile de aici, să fiu acceptat ca om, nu ca musulman. Nu e vina mea că terorismul are aceleași origini cu ale mele! Eu trăiesc aici, muncesc aici și aici vreau să-mi construiesc un viitor, o familie a mea! Cu tine, Clara!... Voi fi tată pentru copiii tăi și soț exemplar pentru tine, dacă ai să-mi permiți!
Auzindu-l pomenind de copiii ei, Clara îngheță. Îl ascultase cu răbdare și compasiune chiar, dar teroarea o copleși când îl auzi vorbind despre copii. Câte știa el despre ea? Și cum obținuse atâtea informații? Patricia, desigur. O mânie profundă o cuprinse și fu sigură, că în curând își va pierde controlul, dacă nu va pune capăt acelei întâlniri, imediat.
- Hamid, sper că am fost destul de clară și că vei înceta să mai speri în ceva imposibil! Îmi pare rău că nu îți pot răspunde cu aceleași sentimente, dar între noi nu poate fi niciodată, nimic! Nu mă mai urmări și dăruiește aceste sentimente frumoase, unei femei care te merită și te prețuiește! Eu nu sunt acea femeie!
- Clara, dacă nu ești tu, nu va fi nimeni! Dacă nu mă poți iubi, atunci va trebui să mă ucizi, pentru că eu nu am de gând să trăiesc fără tine! Hamid rosti sentința cu voce răgușită, ridicându-se de pe scaun, mai îmbătrânit cu 10 ani. În privirea lui mai întunecată ca cerul plâns de octombrie, se puteau citi promisiuni obscure. Ochii lor se înfruntară îndelung iar tăcerea le pecetlui buzele cu vorbe nespuse.

[Sofia Sincă]

Ai făcut bine legătura, între cei doi eroi, față în față, în sfârșit,(până la urmă) ai romanului. Toate așteptările sunt aici. Până acum a fost doar o luptă de anduranță... Însă nu mă așteptam la un Hamid atât de domesticit, după cum anunțau fragmentele anterioare. Prea docil... :)) mi se pare mie. Dar, în fine, este romanul tău, nu al meu.

Am a-ți reproșa: - Ciao! Ce mai faci?  După acest dialog trebuie alineat. Hamid...

Nu voia sub nici o formă să-i dea vreo speranță și tocmai asta se întâmpla, sub ochii ei. - Nu mai da astfel de explicații, concluzii, lasă-l pe cititor să o facă. Ajunge, deranjată de fericirea lui.

Tu m-ai atacat la miez de noapte, acasă la mine, unde ai intrat abuziv, m-ai lovit și m-ai speriat de moarte! - s-a întâmplat asta? Scuze, nu-mi mai amintesc. De aceia a bine să se posteze mai adunat capitolele. Dar tu mergi cu 2-3 deodată...

În fine, am citit cu plăcere și aștept continuarea.

Sofy