Cu cât mai rău, cu-atât mai bine

[Ghiţă]

Cu cât mai rău, cu-atât mai bine,
Mă lepăd azi de tot ce-i sfânt...
Scăldat în lacrimi necreştine
Mă-nchin păgânului pământ.

Adulmec cum prin vene curge
Neiertãtor, jegos venin,
Perseverent din piept mi-l smulge
Hristosul printr-un lung suspin.

Mă zădără şi nu-i permite
Să stea stăpân în casa lui,
Lansează-n el ţintit cuţite
Ochit-exact în borţi de cui.

Nu înceta, te rog eu, Doamne!
Nu mă lăsa în braţ mişel...
De tine sunt lihnit de foame,
Doar că flămând sunt şi de el...

Sunt bătălii pe rând pierdute
Mânjite-n roşu de ateu,
Unite în oftaturi mute,
Zidite-n vise de călău.

Ce gând! "Să mă trântesc cu dracul!" -
Mi-am hotărât - delir trufaş!?
Se râde sub mustăţi satrapul,
Anticipând un nou părtaş.

De ce insistă nu-nţeleg,
De unde dorul de păcat?
De unde-s visele de bleg
Şi de frustrat neîmpăcat?

Întreb, deşi nu vreau să ştiu
Ce vrea Mefisto-Belzebut,
Poftesc doar iarăşi viu să fiu,
Iubit de toţi ca la-nceput!

Dar asta oare nu-i ispită?
În "vreau" şi în "poftesc" mereu
Ocult-războinic stă pitită
Credinţa viciului meu...

[Mihaela Popa]

lupta între bine şi rău

[Vasilisia Lazăr]

Interesant! Într-adevăr, ultimul vers trebuie refăcut.

[Sofia Sincă]

Meditativ, între credință și ateism, confesiune și mustrare în fața eului.

Versurile curg bine, chiar dacă sunt multe până la ultimul care e mai scurt. Trebuie refăcut deoarece e păcat de restul...

Am citit cu plăcere,

Sofi