O fată din depărtări

 

      Uneori, totul pare a se fi întâmplat atât de demult, în aşa fel ca nimeni să nu-şi mai aducă aminte care a fost cetatea în care poetul şi-a scuturat, pe lespezi, sandalele pline de colbul drumului parcurs până acolo. Când nu mai ai amintiri, te simţi ca o fântână seacă. Arunci piatra şi după un timp auzi ecoul impactului, un sunet surd, şi cam atât. Fără amintiri, ce reazem vom mai născoci în afară de tristeţea care ne-a rămas de la acestea? Cioran îşi imagina, cândva, cam cum ar arăta un filosof, faţă de poezia şi filosofia sa, faţă de suferinţa şi singurătatea în care nu se află decât el şi întreaga cunoaştere. E nevoie uneori să existe câte un Diogene înăuntrul nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării, frumuseţea omului. În lipsa lui, mă îndrept spre acea luminiţă a amintirilor şi acea poezie care îmi va suplini lipsa acelei flăcări palide. Poate şi fac asta, din teama de a nu rătăci prin întunericul acestei lumi şi a nu da de nimeni. O astfel de lumină mă îndreaptă, din nou, spre anii începuturilor mele literare. Belkis era numele unei fete de tătar din satul meu. Mi-a fost colegă de şcoală generală. O dată, chiar colegă de bancă. Dacă era frumoasă? Ehei! Frumuseţea ei era o enigmă. Nu te puteai decide ce avea tătăruşca aceea mai minunat în înfăţişare. Ochii? Sprâncenele? Trupul mlădios? Mersul ca de gazelă? Glasul fermecător? Chemarea din priviri? Mi-a rămas în memorie aerul ei de prinţesă, din gesturile pe care le făcea când vorbea. Citind pe vremea aceea poveştile Şeherezadei, din cărţile răstălmăcite de Eusebiu Camilar, am asemănat-o cu prinţesa Bedrel-Budur, din povestea lui Aladin cel cu lampa fermecată. Mă simţeam atras de ea, ca de o soră geamănă. Poate, unde mama (mai în glumă, mai în serios) spunea că m-a luat odată la câmp într-un cărucior improvizat, făcut de tata, din scândură de brad. Nu avusese cu cine mă lăsa acasă. Ori bunica (pesemne) era plecată în satul vecin la fetele ei, ori femeile din sat fuseseră scoase la muncă, pe tarlaua CAP-ului, cu forţa de către brigadierul de CAP, nu mai ştiu. Acolo, la capătul ogorului, mama îmi dădea lapte de la sân, mă culca în cărucior, lua apoi sapa de coadă, înaintând pe urma femeilor plecate deja pe rândurile de ceapă. Dus şi întors, că nu erau brazdele atât de lungi, încât să fiu lăsat doar cu păsările cerului. Apoi revenea din nou la cărucior. Uneori, mă găsea plângând, flămând şi agitat. Odată, înaintând pe rând, mai încet decât celelalte femei, m-a găsit în braţele unei femei tătăroaice, una pe nume Mamurie, care o linişti pe mama, spunând că m-a luat la sânul ei şi m-a hrănit regeşte. Mamurie era mama lui Belkis. Mama o spusese în glumă, pesemne să mă pună la respect, că prea eram tartorul celor de prin casă, ori chiar fusese adevărat, fiindcă și eu și Belkis eram aprilieni, iar prin acea întâmplare devenise „sora mea de lapte”. Iar mama nu mă mințea. Pe vremea când urmam școala generală, deși eram încă necopt, eram îndrăgostit pe ascuns de Belkis, cum poate fi un şcolar timid şi lipsit de curaj. Cred că-mi făcusem din această taină, un portret imaginar căruia începusem a-i dedica primele poezii. Mai târziu, descoperindu-l pe Dostoievski, furat cu gândurile între Nastasia Filipovna şi tătăruşca Belkis, aş fi vrut şi eu să fi fost prinţul Mâşkin şi Nastasia Filipovna, Belkis. Se poate spune că Mâşkin, a iubit-o (dintre Daria şi Nastasia) cel mai mult pe Nastasia Filipovna, contemplându-i portretul. Dar, după cum mărturisise, era o dragoste-milă. Era acel „sentiment apăsător şi dureros”, de compasiune sfâşietoare „soră cu suferinţa”. Chiar să o fi iubit Mâşkin pe Nastasia, cu acea dragoste pe care ţi-o reclamă „un copil plăpând şi bolnăvicios”, cum gândeşte la un moment dat? Gând care m-a pus tare mult în încurcătură, la acea vreme, eu nefiind altceva decât o astfel de întruchipare romanescă. Aş fi vrut să fiu măcar în pielea lui Tom Sawer al lui Mark Twain, care cel puţin, fusese răsplătit cu o nevinovată sărutare din partea unei colege. Şi ce se mai lăudase acesta, prietenului său Haklebery Finn, cu trofeul  său! Vedeţi, însă, cum trec anii? Când limba mea vorbeşte despre vreo iubită, pe faţă îmi stăruie ape tulburi şi umbre de flăcări rotitoare, iar tot corpul mi-e prins în ceva nelămurit. Şi, cu tot fumul lumânării cu care încerc a da de capătul poveştii mai departe, ce se ridică spre cer precum gândurile pe care le-am tot înghesuit printre vise, tot înăuntrul zalei de iubiri am rămas ferecat, de nu mă mai pot mişca acum în libertatea acelor vremuri de demult. Şi, mereu, am tot încercat să reiau povestea de la capăt. Aşa cum o fac şi acum.

      Spuneam că au trecut anii. Şi că niciodată n-aş fi amintit de tătăruşca Belkis, dacă întâmplarea nu mi-ar fi scos-o înainte, tocmai într-o bună zi, când fericirea mă aruncase şi pe mine la picioarele lui Dumnezeu. Era cam în ultimul an de liceu. Tocmai scrisesem o povestioară despre bunicul şi bostănăria lui, iar aceasta îmi fusese publicată, ca debut, în paginile revistei „Tomis”, nr. 4/1972. Şi, imediat după această întâmplare, sosise şi răspunsul, pentru nişte poezii, de la Fănuş Neagu, redactor pe atunci la revista „Luceafărul”, care îmi răspundea la poşta redacţiei: „Mă simt răzbunat pe toţi munţii de hârtie cenuşie. Vom publica în curând, pe acest tânăr poet, venit în poezie cu marea în suflet”. Mă aflam pe bulevardul Tomis din Constanţa, pluteam spre port cu revistele sub braţ, sub uluiala în care mă aruncase Fănuş Neagu, dar și prima mea povestire publicată într-o revistă literară. Pesemne, aveam lacrimi adevărate pe obraji şi în ochi, că n-am zărit cine şi de ce mă înhăţase, deodată, de un braţ:

- Hei, ce faci? Ia uite, pe cine vedem noi, aici! Da, ce-i cu tine, ai păţit ceva?

     La început, mi se păruseră două vrăbiuţe gureşe, în spatele meu. Erau, însă, două fete cochet îmbrăcate, care iradiau bucuria unor adolescente îndrăgostite de aerul primăvăratic al zilei. Pe una dintre ele, am recunoscut-o. Era Belkis. Tătăruşca, de care mă îndrăgostisem în satul meu natal. Tot ea era şi cea care mi se adresase. Cealaltă îi semăna, dar îmi era străină. Au rămas uimite să afle că cineva poate să plângă şi de fericire. Le-am arătat cele două reviste literare, de nu mai încăpeam (cum spune poetul) în pielea mea de tigru.

- Aşa, deci?! Trebuie să faci cinste, pentru o astfel de întâmplare minunată!, mi-au ciripit amândouă.

      M-am bătut cu mâna peste buzunarele goale, drept răspuns.

- Nu-i nimic, a râs Belkis. Ştiu, eu că poeţii sunt săraci şi n-au un ban prin buzunare. Aşa ni se spunea la şcoală despre Eminescu, mai ţii minte?... Facem noi cinste, doar suntem salariate… Dar… (Mă împunse cu degetul în dreptul inimii): pentru asta va trebui să plăteşti cândva, cu ceva asemănător (lovi cu degetele în revistele ce le pusesem la locul lor, sub braţ). Adică, o poveste despre întâlnirea noastră… despre noi toţi trei - se corectă ea, repede.

      Am fost împreună la o grădină de vară abia deschisă şi, întărit de amurguri trecute, şi cernit de aurore, mi-am descărcat visele într-o cosmogonie a sufletului cu simfonia gâzelor din florile pomilor ce împrejmuiau grădina de vară, de parcă aş fi fost un Mozart valsând, prin alte ceruri, pe clapele pianului. Sporovăiam de toate. M-am ţinut de cuvânt, mai târziu de la această întâmplare. Am purtat cu mine, manuscrisul unei povestiri intitulată „O fată din depărtări”, multă vreme, pe străzile oraşului, dar n-am mai întâlnit-o vreodată. Manuscrisul a rămas uitat pe o bancă, în dreptul falezei de la cazinou. Pesemne, ceţurile unui absolut wagnerian, ce aruncase, peste mine, timpul, în care nimic nu se întâmplă şi nimic nu trece dar nici nu are iluzia curgerii lui pe lângă noi, dăltuise în mine, statuia uitării. Pesemne, tot ca o statuie, m-am desprins de pe bancă şi, uitându-mi acolo trecutul, am luat în piept idealurile viitoare. „Cu viaţa, se întâmplă ceea ce se întâmplă cu opaiţul - spunea Saint Exuperi – l-ai făcut, l-ai dichisit, dar de luminat nu luminează dacă nu-l aprinzi”. Iar pentru a o regăsi, va trebui să o reinventez.*

 

 

  • Pe Belkis am reîntâlnit-o acum câțiva ani la Constanța. O regăsisem prin intermediul facebookului. După 40 de ani. Are o suferință care o obligă să folosească bastonul. Mi-a scris zilele acestea că trece prin momente grele la spitalul Fundeni. Scrierea aceasta să fie un semn către CEL-de-SUS că mă rog pentru „surioara mea”.

Vizualizări: 173

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

O lectură benefică, într-o dimineață de început de toamnă, pentru oameni matinali precum subsemnata. :) Amintirile/ trăirile relatate aici nu puteau fi șterse din sufletul scriitorului, când vine vorba de „doi aprilieni” și „sora de lapte”. Mă minunez la gândul că am ajuns, la rându-mi, să povestesc nepoțelelor trăiri similare/ momente care m-au marcat în timp, iar ele îmi cer să reiau „povestea” și în zilele următoare! :)

Am citit cu admirație!

Să ne rugăm, așadar, pentru Belkis! Doamne ajută!

Valeria: Nu cred că fac o impietate dacă îți voi răspunde prin cuvintele cu care i-am scris „surioarei” mele, înțelegând asta ca pe un cântec-rugăciune: „Cântecul tău încă mai răsună în liniștea lăsată peste mare... Un gust de mâl încins în micul golf, unde te-am întâlnit peste ani, răzbătea dinspre acel țărm și nu mai eram dintr-o dată chiar singur cum mă credeam... În jur, lumea acelei imensități de pe mare era o adevărată binecuvântare. În acel tablou al amintirilor au rămas doar acei pescari bărboși, trăgând funii grele și în urma lor zăream cum alunecau luntrile încărcate cu iarbă de mare: doar ele suiau greoi crestele vijelioase iarăși și iarăși... Îndemnul lor adresat unul altuia, ca un ecou până la mine, prevestea grindina și încă altele: dragostea, lupta, iubirea și războiul cu viața, despre care fata plecată de pe acel țărm, cândva, nu avea să-mi mai spună...” Da!, Valeria. O povestire ca cea de mai sus, nu-i decât îndemnul meu de a continua lupta cu viața.  

Valeria Merca a spus :

O lectură benefică, într-o dimineață de început de toamnă, pentru oameni matinali precum subsemnata. :) Amintirile/ trăirile relatate aici nu puteau fi șterse din sufletul scriitorului, când vine vorba de „doi aprilieni” și „sora de lapte”. Mă minunez la gândul că am ajuns, la rându-mi, să povestesc nepoțelelor trăiri similare/ momente care m-au marcat în timp, iar ele îmi cer să reiau „povestea” și în zilele următoare! :)

Am citit cu admirație!

Să ne rugăm, așadar, pentru Belkis! Doamne ajută!

Impresionant și emoționant!

Povestire din timpul călător, răvășitoare, cu lumini și umbre, ca în viață, cu un farmec permanent, așa cum ne-ai obișnuit. Incertitudinile vieţii ne amintesc că ea e scurtă şi că vom avea în cursul ei tot felul de întâmplări. Pozitivismul este soluția.
Erai dator cu acestă povestire, pentru acea fată care te-a încântat și ți-a fost muză în cea mai pură perioadă a vieții, când hrana de bază a sufletului erau romanele scriitorilor clasici, în special ruși, care ne-au pus temelia literaturii. Dar ți-ai îndeplinit-o.
Textul curge ca o apă lină, venită din timp și continuând în timp ca o nevoie de purificare a sufletului.
Cu deosebita plăcere a lecturării,
Sofi

o amintire candida, luminoasa, am citit-o cu placere, toate gandurile bune catre Belkis sa se insanatoseasca!

Doamna Sofia:  Ca și mine, îmi place să cred, știți că viața unui scriitor seamănă cu căile unui labirint. Fiecare cale întortocheată din acel labirint ascunde o poveste. În memoria labirint a unui scriitor se ascund multe povești. „Numai cântările sunt nepieritoare în veac” – scria Ovidiu, în Dragostea Corinei. La nici 100 m de terasa unde Belkis și colega ei de muncă mi-au făcut cinste cu o bere, se găsea statuia lui Ovidiu. În drumul meu către locuința gazdei mele (în Liceu) treceam prin dreptul statuii poetului și în timp ce citeam epitaful de pe frontispiciul statuii mă rugam pentru odihna lui veșnică. Ori m-o fi auzit, de-acolo din împărăția cerurilor, ori am fost un copil norocos. În „Caietul de vise” (din „Un om norocos” a lui Octavian Paler), autorul se pomenește că, povestind viața sa, unui necunoscut, acesta îi spune după un moment de tăcere: „Povestește mai departe... altfel vei muri”. Mă bucură, mereu, comentariul d-voastră. Mult drag!



Sofia Sincă a spus :

Impresionant și emoționant!

Povestire din timpul călător, răvășitoare, cu lumini și umbre, ca în viață, cu un farmec permanent, așa cum ne-ai obișnuit. Incertitudinile vieţii ne amintesc că ea e scurtă şi că vom avea în cursul ei tot felul de întâmplări. Pozitivismul este soluția.
Erai dator cu acestă povestire, pentru acea fată care te-a încântat și ți-a fost muză în cea mai pură perioadă a vieții, când hrana de bază a sufletului erau romanele scriitorilor clasici, în special ruși, care ne-au pus temelia literaturii. Dar ți-ai îndeplinit-o.
Textul curge ca o apă lină, venită din timp și continuând în timp ca o nevoie de purificare a sufletului.
Cu deosebita plăcere a lecturării,
Sofi

Chris: Mulțumesc pentru popas și plăcerea lecturii. Așa e! Amintirile au și candoare și nostalgie, dar și ceva din tristețea celui care a lăsat în urmă toate astea. Nu e greu să scrii despre nostagiile tale din tinerețe. Și parcă Stephen Leacock, spunea: „Nu este greu să scrii. Iei hârtie și un creion, te așezi și scrii ce-ți trece prin cap. E ușor să scrii – greu e doar să-ți treacă ceva prin cap”. Iar pe pământ nu-i nici o fântână îndeajuns de adâncă, la care ciutura ta să nu ajungă spre a-ți potoli setea. După visul acela cu bunicul (cred că l-am amintit la un comentariu, Ginei) – mă întrebam: oare nu s-o frânge scândura subțire, sub tălpile scrisului meu? Dar m-am liniștit când l-am auzit, din ceruri, pe bunicul: „Lasă nepoate! O să treacă și astea...”  



Chris a spus :

o amintire candida, luminoasa, am citit-o cu placere, toate gandurile bune catre Belkis sa se insanatoseasca!

Când nu mai ai amintiri, te simţi ca o fântână seacă. Arunci piatra şi după un timp auzi ecoul impactului, un sunet surd, şi cam atât.

Când deții o memorie ca a dumneavoastră, ai fântâna mereu plină cu apă proaspătă.

Superb! Ce nostalgie mi-a trezit această lectură! Ori de câte ori vă citesc, mă simt purtată prin locuri pe care nu le-am cunoscut și nu le voi cunoaște vreodată, gândindu-mă la ele ca la un post de radio, din acela de departe, pe care-l asculți uneori în nopțile de singurătate, post a cărui limbă n-o înțelegi, dar care îți lasă mereu melancolia unor tărâmuri străine, pe care n-ai să le întâlnești nicicând în această viață.

Sănătate fetei din depărtări!

Vasilisia:  Un comentariu mai de suflet pentru Cel-care-Scrie, de la Cel-care-Citește – ca în cele simțite de d-voastră după lectură, nu cred să fie. Unii denumesc aceste clipe/trăiri din viața lor, suferință și tristețe laolaltă. Eu spun că atâta timp cât există viață în aceste trăiri, oricât de departe te-ai afla de „anotimpul acelei iubiri”, gândindu-te înapoi la cele trăite, există și fericire. Mă apasă și acum peste piept, ca o piatră fierbinte, amintirea acelor vremuri. Și ca un cântec în noapte ne-a rămas doar ecoul cuvintelor pentru a scrie ce a fost, așa cum spuneam și într-o poezie: „Însă eu în copca unui gând/Ca un prunc născut în ieeslea caldă/Mă tot rog să trag peste cuvânt/Spada ursitoarelor din scaldă”. Numai bine!



Vasilisia Lazăr a spus :

Când nu mai ai amintiri, te simţi ca o fântână seacă. Arunci piatra şi după un timp auzi ecoul impactului, un sunet surd, şi cam atât.

Când deții o memorie ca a dumneavoastră, ai fântâna mereu plină cu apă proaspătă.

Superb! Ce nostalgie mi-a trezit această lectură! Ori de câte ori vă citesc, mă simt purtată prin locuri pe care nu le-am cunoscut și nu le voi cunoaște vreodată, gândindu-mă la ele ca la un post de radio, din acela de departe, pe care-l asculți uneori în nopțile de singurătate, post a cărui limbă n-o înțelegi, dar care îți lasă mereu melancolia unor tărâmuri străine, pe care n-ai să le întâlnești nicicând în această viață.

Sănătate fetei din depărtări!

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Costel Zăgan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia îngerului cu o singură aripă a utilizatorului Costel Zăgan
cu 4 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog vorbind despre felul în care arăți a utilizatorului petrut dan
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog În spatele soarelui a lui Nikol MerBreM
cu 14 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog În spatele soarelui a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog Sonetul călătorului a lui Răduță If. Toader
cu 14 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Sonetul călătorului a utilizatorului Răduță If. Toader
cu 14 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog precum un sticlar ce modelează obiecte cu respirația sa controlată a utilizatorului petrut dan
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Sonetul călătorului a lui Răduță If. Toader
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog locuiesc deasupra unui supermarket chinezesc a lui Nuta Craciun
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog În spatele soarelui a lui Nikol MerBreM
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Lacrimi a lui Vasilisia Lazăr
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Nimic nu e visare a lui gabriel cristea
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Aştepţi tăcut să te întorci acasă a lui Camelia Ardelean
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Lună destrămată a lui Camelia Ardelean
cu 15 ore în urmă
Postare de log efectuată de Stanescu Valentin
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Sonetul e-o mătase deşirată a lui Camelia Ardelean
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Cu traista-n băţ am pribegit prin lume a lui Camelia Ardelean
cu 15 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog VALENTA azi de ziua ta a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Mai lasă-mă o vară (sonet) a lui BOTICI GABRIELA
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Figuri de lut (sonet) a lui BOTICI GABRIELA
cu 15 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor