Idolul şi... Ionel Anapoda

[Ionel Mony Constantin]

          Am să vă povestesc acum ceva special despre o persoană specială din trecutul meu de elev, cel care, fără doar şi poate, mi-a influenţat viitorul şi m-a făcut să-l iubesc şi să-l admir, profesorul meu de istorie Toader Buculei. Viaţa a vrut ca, foarte curând după bacalaureat, drumurile noastre să se despartă, dar, pentru mine, el a făcut ca Istoria să se scrie pentru totdeauna cu literă mare.

          Întâmplarea a făcut ca mulţi ani la rând drumul său să treacă între şcoală şi casă prin faţa curţii mele, unde foarte des, într-o splendidă grădină de trandafiri, trebăluia tata. Se oprea uneori, la adăpostul măreţului brad care ne umbrea poarta, să îl salute şi să-i dea „raportul”, mai ales că îmi era şi diriginte.

          – Ce a mai făcut ăsta al meu azi, întreba aşa în vânt, mai mult retoric, tata, care se putea aştepta oricând ca sturlubaticul său fiu să se implice în cine ştie ce năzbâtie şcolărească.

          Ascultam ghemuit printre butuci varianta oficială a faptelor mele de arme, povestită de TRI şi, când intuiam că se va sfârşi cu bine, mă retrăgeam strategic pe iarba din fundul viei, unde mă scufundam în lectură. Îl numeam astfel pentru că oricărui profesor când vine nou în şcoală i se născoceşte o poreclă. În cazul său aceasta îi venea ca o mănuşă. Buculei era atât de slab, încât nouă ni se părea că este piele şi os şi astfel căpătase numele de Trei Ciolane sau pur şi simplu TRI.

          Când se suna, intra în clasă pe neauzite, se aşeza la catedră, ne privea cu blândeţe şi începea să ne povestească. Din acel moment se aşternea o linişte deplină, iar el ne călăuzea în şoaptă printr-o istorie uluitoare, parţial inexistentă şi pe care nimeni altul nu o cunoştea mai bine decât el.

          Avea un fel misterios de a povesti, ne lua lângă el într-o maşină a timpului unde petreceam împreună evenimente prin care eram convinşi că şi el trecuse nu cu mult timp în urmă. N-am să pot uita niciodată cum, atunci când ne-a predat Cruciadele, noi, o clasă de copii gălăgioşi, am hotărât să îl convingem cu o sticlă de vin pe omul ce pava strada în dreptul şcolii, să oprească pentru o oră pickhammerul şi, împreună cu TRI, să ne lase să cucerim în linişte Ierusalimul. Se înflăcărase pentru prima oară, povestind despre războiul cu Saladin, iar noi ne-am bucurat să constatăm că noul nostru profesor ascunde în piept o Inimă de Leu.

          Uneori, evenimentele luau o turnură hazlie de care părinţii noştri deveneau profund nedumeriţi. Şi cum să nu fie aşa când, ştiindu-mă mare cititor, TRI l-a convins pe tata, să-mi cumpere de ziua mea, Decameronul lui Boccacio. Acesta  apăruse pentru prima oară în limba română cu vignetele originale foarte grăitoare şi pe care bunul meu profesor nu îl citise nici el la timpul său. Aşa am aflat şi noi pe ascuns despre Renaştere şi despre acele întâmplări minunate petrecute în timpul ciumei din Florenţa, tocmai pe când nubila Alibeh, trăind în depărtatul Egipt, se hotărâse să devină pustnică. Cu multă osârdie, aceasta a învăţat uşor de la prea cucernicul monah Rustico să-l bage pe dracul în iad, făcând astfel primii paşi pe calea credinţei. Nu mai este cazul să vă spun că, trecută prin nu ştiu câte mâini, cartea devenise în scurtă vreme o terfeloagă. Ai mei nu au putut însă înţelege niciodată de ce fusese recomandată de către diriginte, un om serios, ca lectură esenţială pentru un puşti de vreo doisprezece ani, doar dacă nu cumva se scrântise şi el între timp.

          Și am să închei cele povestite mai sus cu acea clipă ticăloasă, când am fost pentru o oră Brutus şi mi-am trădat Cezarul. La lecţie participa în acea zi infamă pentru mine şi un tovarăş de la minister, pentru că în raion se sărbătorea nu ştiu ce aniversare comunistă de sfârşit de an. Alesese ca un făcut tocmai o zi când în şcoli nu mai învaţă aproape nimeni, aşteptând încheierea mediilor, ca mortul colacul şi chiar aşa şi era.

          TRI a vrut să înceapă „ascultarea”, dar ne-a privit pe toţi cu atenţie şi s-a albit la faţă, când a înţeles care este situaţia reală. Atunci a hotărât să scoată la înaintare artileria grea şi să-şi trimită în arenă gladiatorul de serviciu, cel care nu putea să greşească. Pe mine.

          Mă descoperise cu puţin timp înainte, la 1907, adică la teza unde, pentru a sublinia tragismul reprimării răscoalei, afirmasem că se soldase cu o „hecatombă de cadavre”.

          – De unde ai mai născocit asta, se mirase el cam imprudent în faţa clasei. Au murit doar unsprezece mii de ţărani! Oricum trebuie să fi fost adevărat, chiar dacă poate ai exagerat puţin, s-a grăbit el să se corecteze. De atunci începuse pentru mine seria neîntreruptă a notelor de zece la istorie cu care speram să termin anul ca medie generală.

          De data aceasta dăduse însă greş, eu nu învăţasem aproape nimic şi vedeam deja cum, pe măsură ce răspundeam anapoda, media mea de zece se duce încet, încet, pe apa sâmbetei.

          După, Tri nu a vorbit cu mine o săptămână. Încheiase toate mediile, numai la mine nu. Când a intrat în clasă pentru ultima oră, a deschis catalogul direct la numele meu şi mi-a făcut semn să mă apropii de catedră. Luase stiloul şi trecuse în rubrică un zece mare de un roşu însângerat, poate ca să nu se răzgândească, sau cel puţin aşa am crezut eu atunci M-a luat apoi de ciuf şi, în semn de pedeapsă, m-a lovit cu fruntea de foaie de mai multe ori, dar uşor ca să nu mă doară. De fiecare dată îl auzeam cum îmi spune tare, să audă toată clasa:

          – Recunoaşte că nu îl meriţi!...

          Iar eu răspundeam, spășit:

          – Recunosc!

[Sofia Sincă]

Impresionant! Impresionant, frumos și educativ.

Mi-a plăcut mult bucata de proză!

Sofi

[Mihaela Suciu]

Încântătoare ispravă! 

Redactarea e deficitară... recunoașteți? :)

[Agafia Drăgan]

Recitit cu placere.

[Vasilisia Lazăr]

Cât de frumos! Sunt sigură că l-ați depășit pe TRI! Multe felicitări!