În miez

[Monica Pester]

Sunt la un capăt de lume și știu.

Mi-a rămas numai gheață în suflet

Dau buzna fantomele peste ce-i viu

Ș-mi suprim în tăcere un urlet

Simt valul ce lasă pe malul boltit

Epave aduse tăcut, în durere

Și poate chiar eu sunt malul ciobit

Ce-și macină vârsta rănită-n cădere

Dar încă mai caut, vreau să găsesc

Miezul adânc din fructul oprit

Să-mi fac doar dovada, să prețuiesc,

Valoarea în situ a tot ce-i rostit

Sunt vorbe ce mint, sunt vorbe ce dor

Iubirea întreagă e-o vorba, poate

Și frica-i o vorbă, străpunge sonor

În miezul adânc al tristeții răzbate

Și iar îmi e ploaie desi-i soarele  sus

Mă plouă toți castanii cu pietre

Doar cioburi ofer de unde-am ajuns

Să-mi  întemeiez alte șiruri de vetre

[Monica Pester]

Dna Mihaela, mă bucură mult ca-mi citiți versurile. Și tare mulțumesc  ! Dar câte odată, chiar nu știu cum sa răspund.  . 

[Mihaela Popa]

poezia ca esență e bună, dar poate ar trebui să renunțați la explicații, să lăsați și cititorului plăcerea de a procesa singur, așa cum spune și Ana

[Monica Pester]

Un pic ciudat comentariul d-voastră.  Dar desigur  îl voi metaboliza în tăcere.  Sa-i cuprind intreaga valoare .  În situ . . . Multumesc frumos !

[Stanescu Valentin]

tristeţea este o povară care sufletul omoară dar printr-o lege-universală ca un izvor ieşind din stâncă speranţa iese la iveală trecând de noaptea cea adâncă...

 

                   ’’Sunt la un capăt de lume și știu.

                    Mi-a rămas numai gheață în suflet

                    Dau buzna fantomele peste ce-i viu

                    Și-mi suprim în tăcere un urlet’’

 

din iluzii deziluzii se formează fără număr

florile se-ndepărtează cad petalele în vânt

un tandem se-rupe-n două nu mai doarme cap pe umăr

gânduri nu se mai adună să exprime un cuvânt…

 

din pământul de tristeţe se ridică prin durere

lăstarii plăpânzi de vise cum şi ramul de castan

penetrează-n plină vară stratul cel gros de catran

viaţa mai are şi urcuş după vremuri de cădere…