Ispita... toamnei

[Gheorghe Pârlea]

Toamna-şi leapădă veşmântul

Şi-mi aşterne la picioare

Rochia-i clătită-n soare

Ce i-a smuls-o-n grabă Vântul.

Goală, parcă-i mai gingaşă

Zâna roadelor rotunde

Şi-o ispită mă pătrunde

Să o chem la mine-n casă

Dar rivalii mă-nconjoară:

Unul ce m-atacă-i Vântul,

Celălalt, măre Pământul –

Şi Toamna rămâne-afară.

Ține sita-n mână Vântul,

Cerul blând culoarea-şi cerne,

Jos un curcubeu s-aşterne

Şi se bucură Pământul.

Iar eu, trist, rămân înfrântul

Şi mă-mbăt, întru-mpăcare,

De parfum şi de culoare,

Prihănit mereu cu gândul.

[Gheorghe Pârlea]

...Dl. Vântu nu-i deloc plictisitor, ba chiar are șarm. Și... o dicție de invidiat. Exercițiul meu e o alegorie. Vântul, Pământul si Toamna mi le-am imaginat ca personaje... Așa se explică majuscula care vă crează disconfortul. Oricum, onorat și îndatorat de vizită. (Verdictul  "nu-i rea" e menit să mă trimită la varianta... "nici bună"?... )

[Mihaela Popa]

nu-i rea, dar aș pune Vântul cu litera mică, astfel să nu mă gândesc la domnul Sorin... Vântu... :)

[Gheorghe Pârlea]

Încântat că pot să vă ating sufletul, Dna Munteanu Manuela! Iau în considerare sensibilitatea dvs. poetică și, firește, feminină!

[Manuela Munteanu]

Câtă semnificație în poezia desfrunzirii! Molipsitoare stare artistică, pentru că simt că v-am citit cu sufletul. Felicitări pentru gingășie!