Între măreţia cerului şi belşugul pământului

Se vaietă Aleşii de culori prea stinse;

Un vierme bifurcat, ieri păgubit de plombe neslavone,

Înfulecă în două fălci - s-astupe găuri;

O cămilă în cojoc de paie, neîncolţite cândva,

Îşi mâncă cenuşa prelinsă din cocoaşe;

Un hulub răpitor, laic constrâns să postească cu pită,

Alocă docil martiri stafiei de pace;

Noul Hitler, prin inserarea implantului…

Îţi scriu cu inima în palmă;

I-am răsucit ventriculul pe dos;

Îndemn îmi sunt mustrări de-a valma

Pătrunse-n conştiinţă generos.

Îţi scriu cu inima obscenă,

Sătulă de atâta îndărăt;

Luând la pix tumori perene,

Nu au cum să rămână în secret.

Tăia-voi, ca-n duşmani, feroce,

Pân'ultimul polip neobrăzat,

Privat de sprijin şi de voce,

În veci nu va mai fi (re)editat.

Iar dacă vor striga…

Va fi pământ şi el cândva,

Iar cineva-i va scormoni ţărâna;

Un dâmb şi-o cruce vor cădea 

Pentru-a găsi la fundul gropii mâna 

Cu care-a frânt şi-a sfâşiat,

Tăiat pe viu şi-mbălsămat destine,

Convins că tot ce-a fost păcat

Iertat va fi prin ce-l aşteaptă mâine.

Năstruşnic zel! De ce transpiri 

În căutări de echitate moartă?

Găsi-vei (poate) lămuriri,

Dar lipsa de dreptate niciodată!

Vârtos păşeşti! Ca un străin

în dezacord cu bunul simţ;

În loc de degete - canini,

Călcâiul - încrustat în zimţi. 

În urma ta se-ntinde lan

Cu brazde-ntoarse la un pas;

Pe-alocuri câte un ciolan

Clişează semne de impas.

'Napoi refuzi să te întorci...

Ce rost să-ţi vezi în buletin 

Doar oameni dragi fără de voci 

Cu care eşti demult străin?!