În tăciunele din vatră se-ntrezăresc limbi de foc
jocul lor mai dăinuieşte în amintire pe tavan
în pereţi oglinda mută şi-n cuvântu-mi adormit
zborul clipei e cădere - lacrima stinsă a serii
Aud strigătul zăpezii către matca ei din nouri
fulgii razelor de lună se topesc pe fruntea zării
în oglinda cea bătrână lumina e tot mai rară
iar căldura-mbătrâneşte - rotocoale-n hornul casei
gândul singur se ascunde într-un ieri pierdut în goană
printre falnice copite caii stărilor de bine
roiuri roiuri de secunde mi se-aşează în poeme
zugrăvindu-mi în cuvinte chipul trecerii prin vreme
Adaugă un comentariu
Mai mult proză decât poezie. O revenire pe text ar fi benefică. Ultima strofă seamănă totuși a poezie.
Sunt metafore frumoase, consistente, descrierea nopții, trecere timpului la fel, ingenioase. Dar, doar atât. Nu există o formă definită a poemului să știm și noi cu ce avem de a face. Să fie poezie cu vers alb, ar trebui să aibă ritm, ceea ce nu există aici. Să fie în formă liberă e prea grupată... așa în strofe.
Dar, am citit cu plăcere,
Sofi
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
DONATORI,
începând cu septembrie 2021:
© 2022 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE