Umbra

[Corneliu Neagu]

De ce te mai întorci acasă, tată? –

doar știi prea bine, casa-i dărâmată,

în locul ei găsești o altă casă,

solidă-n ziduri, mult mai arătoasă,

dar nu este la fel de primitoare

precum căsuța noastră cu pridvoare.

Iar eu, când vin acolo câteodată,

parcă-s străin la mine-n curte, tată.

Doar mărul ce mai dăinuie la poartă

mă mai întreabă seara despre soartă.

Nici el nu cred că se mai simte bine,

stă aplecat, iar fructele-s puține...

Cu trunchiul său, cândva atât de falnic,

zidit între betoane pare jalnic.

Nici ploaia nu-i mai udă rădăcina

de când betonul a umplut grădina.

Eu știu că mai apari prin curte, tată,

să reclădești căsuța dărâmată –

cobori din Constelația Licornul

doar noaptea când ne frânge somnul

și către zori, pe când cocoșii cântă,

te-ntorci în cer, cu aripa mai frântă.

Iar eu trezit, în plină dimineață,

văd umbra ta cum se topește-n ceață,

și lacrimi grele ochii mi-i inundă  

când mira soarelui apare tremurândă.

 

 

 

 

 

 

[Vasilisia Lazăr]

„Umbra” este un poem emoționant și profund, care explorează teme precum dorul, schimbarea, nostalgia și legătura spirituală cu părintele absent. În versurile sale, autorul își exprimă durerea și melancolia față de casa veche, dărâmată sau transformată de trecerea timpului și de modernizare, dar și față de figura tatălui, care este o prezență spirituală, o umbră, un spirit ce vizitează locul drag, deși știe că locul nu mai este același. Casa a fost dărâmată, înlocuită cu una solidă, dar lipsită de farmecul de odinioară. Aceasta simbolizează trecerea timpului și pierderea valorilor tradiționale și sentimentale. Însuși poetul, atunci când se întoarce la casa copilăriei, se simte străin, deși casa e încă acolo. Mărul, singurul martor al trecutului, pare a fi și el afectat de schimbări, fiind înconjurat de beton și uitare, simbolizând moartea naturii și a vieții simple. Tatăl reapare noaptea ca o ființă care vine să reclădească sau să aducă aminte de trecut, dar care trebuie să se întoarcă în cer până la zorii zilei. Umbra lui se topește în ceață, iar ochii poetului sunt inundați de lacrimi la vederea soarelui tremurând, simbolizând durerea despărțirii și dorul de ceea ce a fost odată. Soarele, ca simbol al vieții și al speranței, pare fragil și efemer, accentuând sentimentul de pierdere. Poemul evocă dorul de trecut, de valorile și oamenii dragi dispăruți, și reflectă asupra modului în care timpul și schimbările sociale ne pot face să ne simțim departe nu doar de locurile copilăriei, ci și de cei pe care îi iubim. În același timp, sugerează că amintirea și spiritul celor dragi continuă să trăiască în suflet, chiar dacă fizic nu mai sunt printre noi.

Structura poemului alternează între imagini concrete ale casei și ale naturii, precum mărul și curtea, și imagini metaforice legate de prezența tatălui — coborând din „Constelația Licornul” noaptea, revenind în zori. Aceste imagini conferă poemului o notă de mitic și de simbolic, sugerând că tatăl nu este doar o figură fizică, ci și o prezență spirituală, o amintire vie care încă veghează.
Minunat! La mine, de 25 de ani de când a plecat tata, aproape toți pomii care erau atunci s-au uscat. :(

[Tudor Cicu]

Poezia ce aduce a cântec orfeic se înscrie pe aceeași traiectorie ascendentă, tematică și stilistică, a scrierii altor poeme marca Corneliu Neagu, unde viața și moartea nu generează frică, spaimă sau coșmar, cum se observă la alți poeți, ci presupune mai degrabă înălțare și privire înapoi, retrospectivă raspunzând întrebării generale și răspunsul acceptat universal. „Ce este viața? Ceea ce lași în urmă...” În rostuirea sa lirică-îngrijită-cantabilă, adică în întregul său, acest cântec devine o meditație asupra vieții și a morții, asupra menirii creatorului, a trudei acestuia și a finalității artei sale. În claritatea scrierii și cursivitatea firească a spunerii narațiunii poematice, ai imaginea omului truditor, de parcă s-ar târî până la marginea pământului după lumina vieții de odinioară, cu imaginea poetului rămas să-și strige, în tăcere, toate vorbele adunate în gât.