Te-am lăsat acolo unde... ( Scrisoare țării mele)

[Mioara Manoilă]

Te-am lăsat pe o colină

la o margine de sat,

unde zmei cu chip de îngeri 

joacă hora ce-au furat.

Unde frunza plânge-a doină 

ce se-aude-n depărtare

şi răspunde pân'-aici, 

chiar în cuiul ce mă doare.

Te-am lăsat cu cerbi înfipți 

în săgețile din arcuri

şi cu urşi născuți a milă 

pe sub băncile din parcuri.

Te-am lăsat fără fântâni,

unde altădată caii

mângâiați de mâini cuminți,

Se-adăpau în rugăciune 

ca-n icoanele cu sfinți.

Te-am lăsat cu munții-n brațe,

Nepăsarea ți-am lăsat

și-am uitat să îți alin greutatea 

strânsă-n oase, râurile nerămase, 

şterse-n ură de pe hărți 

şi secate-n foi de cărți.

Chiar în movul tău, o pleoapă

mi-a rămas pictată-n rouă

-un tablou unde clipeşte 

şi durerea şi tristețea,

sentimente rupte-n două,

risipite-n altă lume.

Despre mine... ce să-ți spun?

Uneori... sub pod de piatră,

alteori, un cort mi-e casă 

sau, chiar cerul câteodată

și atunci mă simt bogată.

Rup durerea ce emană 

din bănuți primiți pomană.

Aş rămâne prin biserici 

ca să pot să mă închin, 

dar nici sfinții nu mă lasă.

Până mă întorc acasă, 

te visez şi te suspin...

[Mioara Manoilă]

Vasilisia, este scrisa după poveștile unor oameni pe care i-am întâlnit în America. Cei care au fugit de regimul comunist.  Oameni care au trebuit sa se dezrădacineze ca să se poată afirma. Oameni care au suferit enorm pentru a fi ceea ce sunt astăzi. Nu sunt cerșetori, erau ajutați de biserici, lucrau ce puteau...

Am avut onoarea să îl cunosc pe unul dintre cei mai mari graficieni ai României din perioada comunistă. A făcut grafica pentru "Miorița " (Emil Chendea), dar a fost uitat. Mulți ne-am întors de dor, pentru că oricât de bine ți-ar fi, dorul te macină. Acum ne vedem acasă. Te îmbrățișez cu drag!

[bolache alexandru]

O scrisoare tristă... Remarc însă că poezia curge mult mai bine deși e în vers clasic...

[Vasilisia Lazăr]

Uneori... sub pod de piatră,

alteori, un cort mi-e casă 

sau, chiar cerul câteodată

și atunci mă simt bogată.

Rup durerea ce emană 

din bănuți primiți pomană.

Aş rămâne prin biserici 

ca să pot să mă închin, 

dar nici sfinții nu mă lasă.

Până mă întorc acasă, 

te visez şi te suspin...

Să înțeleg că e vorba de cineva care a plecat de nevoie, iar acolo unde a mers cerșește? Eu așa înțeleg. Munca nu e o rușine, indiferent de natura ei. Cerșitul... ce să zic... Uneori, în anumite situații extreme, poate și acesta are explicație. Așa am înțeles eu, altfel nu se justifică fragmentul citat. 

Dorul de rădăcini te trage întotdeauna acasă, deși am cunoscut și persoane pentru care casa e acolo unde le e bine. De ce să nu fim realiști. Mulți nu se mai întorc niciodată. Nu vreau să fiu interpretată greșit. Oricum, sunt convinsă că și pe ei dorul îi macină pe dinăuntru. 

Despre poezie, poate că aș fi vrut-o puțin mai sintetică, dar am citit cu drag.

[Mioara Manoilă]

Domnule Grig Salvan, vă mulțumesc pentru trecere. Această cântare este construită din povestile unor oameni pe care i-am întâlnit peste ocean. Și într-o zi, am hotărât toți să ne întoarcem acasă. Și ne-am întors. Încă mai visez că sunt acasă.

[Grig Salvan]

O duiosă cântare pentru țara lăsată în urmă, dar păstrată în cuibul cald al sufletului oriunde în lumea aceasta. Cunosc bine sentimentul, am trăit și muncit „afară” cu trupul, dar cu sufletul în țară.

[Mioara Manoilă]

Domnule Mihai Katin, vă mulțumesc!

Până la urmă ne întoarcem. Rădăcinile rămân, oricât de mult ne-am îndepărta. 

[Mioara Manoilă]

Manuela Munteanu, depărtarea poartă dorul și tristețea celor ce o ating. Mulți uită, mulți însă, duc cu ei povara dorului care nu se stinge niciodată. 

Vă mulțumesc,  cu prețuire!

[Mioara Manoilă]

Gina Zaharia, din păcate, (probabil) a citit-o și cam atât, cu toate că e un strigăt...

Vă mulțumesc pentru trecere.

[Mihai Katin]

Te-am lăsat cu cerbi înfipți

în săgețile din arcuri

şi cu urşi născuți a milă

pe sub băncile din parcuri.  o  metaforica  ce  inpresioneaza !

ultima  parte  sa o  inteleg  ca  o  trista peregrinare  prin lume 

Aş rămâne prin biserici

ca să pot să mă închin,

dar nici sfinții nu mă lasă.

Până mă întorc acasă,

te visez şi te suspin...   finalul  are acel  ceva  legat  de  puterea  sufletului de a spera!

cu  pretuire!

[Manuela Munteanu]

O alternanță,  ca o unduire a vieții,  cu suișuri și coborâșuri. Doar depărtarea, cred, convinge să-i scrii țării, iar simțămintele ce ți le dă un astfel de destin sunt contradictorii. Frumos, dar trist... Trist, dar frumos...