Sufletul ploilor

[gina zaharia]

Mă așezasem pe o piatră, în dreptul meu plângea o salcie
iar alte câteva, mai tinere, se bălăceau cu spor.
Râul creștea din loc în loc,
ca și cum un vulcan se scălda, aventurându-se
în brațele timpului. Fiindcă râul era timp.
Și era liber. Și stăpân. Și rebel. Și habar n-avea că-l urmăream
la cinci minute de el, că-l zgâriam cu privirea și-l înecam în ochii mei limpezi.

Pe celălalt mal se zăreau case,
un fel de case mergătoare ca un cortegiu cu lumini și umbre.
Unele aveau ferestre albe,
altele își lăsau fumul să murdărească cerul, iar cele mai multe
păreau vorbărețe și lipsite de griji.
Undeva, o bătrână împletea niște șerpi de lână,
cred că erau ofrande pentru regele ăsta de nu-l putea înfrunta nimeni.
Niște copii își legănau somnul și amiaza,
tot atât de duios cum alergaseră, mai ieri, printre crini.

Începuse ploaia, frunzișurile primeau ropote boeme,
se aplecau în stânga și-n dreapta odată cu pașii vântului,
vedeam unindu-se norii cu pământul înaintea soarelui
și pești zbenguindu-se în mintea urșilor,
timpul meu își pierduse ceasornicarul la marginea unui deșert,
nu mă grăbeam,
toate păpușile dormeau stricate la marginea drumului,
n-aveam nicio treabă cu ele dar scormoneau printre scrisori așa încât

le încurcau destinatarii de se dusese vestea,
le-am sărit cu gândul apoi am dat drumul cailor să îmbrace dealurile sus de tot.

Piatra pe care stăteam se făcuse munte, de s-ar fi supărat apele
și tot îmi aflam urcușul,
dar mi-a fost teamă să nu rămâi captiv într-un cântec
și am coborât printre podgorii,
te-am găsit în mijlocul câmpului, dirijai fluturii să-mi măsoare drumul spre tine,
și era ziua în care se ara cel mai bine
pe sufletul ploilor.

[Mihaela Suciu]

O clipă poate fi eternitate. Depinde cum rămâne în noi.

[gabriel cristea]

Imagini de o mare sensibilitate, desprinse din lumea basmului încă nescris! Felicitări din ,,Sufletul ploilor''!