Rapsodie tomitană (repostare)

[gabriel cristea]

Dinspre țărmurile mării, vântul răscolește,-o clipă,
păsări inundând văzduhul ce se-mbracă-n roșii voaluri;
Printre megaliți de calcar zorii geana-și înfiripă
și incandescența-și curge sângele-n zvâcniri de valuri.

Secera moscheei ține, ca în palmă, bob de soare
potopind cu aur turla unde Mahomed visează;
În zirconiul pietrei sure s-a ascuns dulcea răcoare;
Pana lui Ovidius Naso încă zboară și e trează.

Se retrag în sarcofage triste spirite uitate
și un val de strălumină mătură albastre umbre;
Albatroși, printre ruine, străjuiesc vechea cetate,
iar păianjeni - templierii - se-nvelesc cu pânze sumbre.

Ziduri vechi de cărămidă goliciunea-și etalează,
ici pe colo câte-un petic, mozaicuri muribunde;
Amfore de-atlanți și nimfe se înșiră pe o rază;
Risipirile cetății se ascund tăcut sub unde.

Un rapsod ce-și plăsmuise insomnia și o liră
cântă prin pustia piață; Se-aud frunze de alamă;
Briza-i umblă prin cămașă, cu lungi degete, febrilă;
Timpul său imponderabil înspre larguri se destramă.

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Foarte frumoasă strofa aceasta
”Se retrag în sarcofage triste spirite uitate
și un val de strălumină mătură albastre umbre;
Albatroși, printre ruine, străjuiesc vechea cetate,
iar păianjeni - templierii - se-nvelesc cu pânze sumbre”.

[gabriel cristea]

Mersi, Mihaela! 

[Mihaela Popa]

inedit!

[gabriel cristea]

Mulțumesc, Grig, pentru apreciere! Poezia trebuie să însuflețească cititorul, să surprindă  acele stări de grație - clipa,  solitudinea, extazul, visarea... - și să redescopere esențe. Pentru cel ce scrie poezie, uitarea de sine și contopirea cu mediul înconjurător reprezintă rădăcina creației, astfel poetul devine, pentru un răstimp, parte a lumii nevăzute... 

[Grig Salvan]

De câte ori simt nevoia unei viziuni fabuloase asupra realității, a unui anume optimism și spirit încrezător în existență așa cum e ea, a unui filon de istorie și durabilitate, revin la versurile tale. :) 

Eu am un fel mai pesimist și fragil, mai înclinat spre tristețe și nostalgie, fragilitate, vulnerabilitate și efemeritate. Ori la tine e vorba de forță telurică și plasare în eternitate.

[Vasilisia Lazăr]

Și el nu va ști niciodată... 

[gabriel cristea]

Mulțumesc, Vasilisia! Tot ce-am scris în versuri e rodul unei plimbări, în zori, prin Piața Ovidiu, din Constanța. Un tânăr insomniac cu părul vâlvoi, care căuta să cumpere țigări și a cărui cămășă era umflată de vânt, mi-a inspirat ultima strofă. Plecasem să admir răsăritul! :) 

[gabriel cristea]

Mulțumesc, doamnă Monica Pester! Nu folosesc chei în poezie, precum Dante Alighieri. :) E un tablou cu multe metafore, ,,pictat" chiar în Piața Ovidiu, din Constanța, lângă sarcofagele romane, la o oră foarte matinală. 

[Vasilisia Lazăr]

Magnific, Gabi! Prin multitudinea imaginilor și simbolurilor, atât de bine ai reușit să mă introduci în atmosferă, încât m-au trecut fiori pe șira spinării. 

Se retrag în sarcofage triste spirite uitate
și un val de strălumină mătură albastre umbre;
Albatroși, printre ruine, străjuiesc vechea cetate,
iar păianjeni - templierii - se-nvelesc cu pânze sumbre.

Brrrrr!

Îți mulțumesc pentru acest poem remarcabil!

[Monica Pester]

Maestru în metafore, descrieri și tablouri statice pe care le dați viață, în fața cititorului. Cheile de dezlegare sunt încă la dvoastră, noi înregistrăm doar ecoul trăirilor poetice. Deosebită prețuire !