rămâi

[Vasilisia Lazăr]

sunt zile în care simt

că n-o mai pot lua de la capăt că nu mai e timp

atunci fac ordine în lucruri în manuscrise în suflet

 

cine a creat viața a pus și moartea alături

 

s-a mai dus un poet ce vreme grăbită

poate că e un termen pentru a muri

sau poate că viața nu-i decât o moarte lentă

ca și când te-ar mângâia cineva pe inimă până țâșnește sângele

 

credeam că n-am să îmbătrânesc vreodată

dar în oglindă nu-i loc de amăgiri

rămâi și învață-mă să nu mă mai tem

când ape tulburi își îngroapă în mine puhoaiele fără de țărm

ori noaptea

când moartea se plimbă albă pe cerul gurii

și cruce cu limba nu-mi pot face

 

până ieri puteam muri oricând

nu-mi păsa mă aflam la polul opus iubirii

dar azi mă tem

mă tem să nu alunec pe scări mă tem de război de cancer

ori că timpul ar putea s-o ia brusc la vale

și aș încărunți atât de mult încât nu m-ai mai recunoaște

 

niște clopote turbate îmi bat în creier

și nu știu pentru cine

 

rămâi

[Gabriela Raucă]

Gândind la titlul poeziei, rămân și eu cu convingerea că în fiecare, sau în cele mai multe dintre poeziile tale, unda verde, speranța, indiferent de forma artistică în care se ivește, este prezentă, oricât de triste ar fi versurile. Moartea văzută ca parte inevitabilă a vieții, poate fi mai ușor ignorată atâta timp când viața ne oferă mai puține motive de a ne agăța de ea. Atunci intervine gândirea filosofică și înțelegerea matură a trecerii timpului și a apropierii firești a sârșitului, dar cât de frumos este să trăiești, să iubești, să ai speranțe și bucurii, cât de frumos este să te afli la același pol cu iubirea... Este atât de frumoasă această poezie, atât de profundă și atât de gingașă!

[Vasilisia Lazăr]

Așa e, Alex, nu degeaba se spune că „atunci când crezi că nu mai poți, mai poți un pic”, dar, în poemul meu, nu vorbeam despre acel fel de neputință, era vorba despre cu totul altceva. Îți mulțumesc pentru lectură, pentru apreciere și pentru cuvintele lăsate în pagină! Cu drag!

[Vasilisia Lazăr]

Așa l-am și dorit, Nikol, să poată fi citit pe mai multe paliere și cred că, în mare parte, am și reușit. De multe ori, însă, încep să scriu despre ceva anume, dar poezia mă duce în cu totul altă parte. La acest poem, nu am intenționat să cochetez atât de mult cu ideea morții, dar cred că valul de plecări din ultima vreme din rândul poeților (și nu numai) a declanșat undeva un click care m-a făcut să conștientizez că „memento mori” nu mai este doar un simplu dicton, ci o atitudine, un mod de raportare la viaţă. Îți mulțumesc mult pentru comentariul tău, ca întotdeauna, deosebit! Cu drag și prețuire!

[Vasilisia Lazăr]

Grig, când suntem sănătoși și tineri, ne gândim la moarte așa, ca la extrema absolută a unei linii drepte care trece prin 60, 70, 80 de ani și se oprește undeva în capăt, pe vârfuri, balansându-se de câteva ori până să ni se prăvălească în viață aproape blând, cu încetinitorul, însă moartea este mereu prezentă în viața noastră, chiar dacă ne gândim sau nu la ea, atât prin dispariția unor persoane dragi, cât și prin însăși teama pentru propria viață sau a celor apropiați nouă. Odată cu înaintarea în vârstă, toate acestea se acutizează. Rămânem tot mai singuri, în jurul nostru se face tot mai pustiu și, oricât am încerca să alungăm această teamă, e greu... Și parcă taman atunci se aglomerează toate pe care le ai de făcut, de trăit, de iubit... Mai ales de iubit, cum bine spui. Mulțumesc pentru comentariul amplu și cald!

[bolache alexandru]

Sunt momente când credem că nu mai putem însă Domnul ne dă puteri și mergem mai departe. O poezie frumoasă despre limita umană, despre temeri, despre amăgiri despre viață!

[Nikol MerBreM]

,,Rămâi", rămâi iubire, rămâi viață, rămâi tu însăți și tot atâtea chei în care se poate citi acest poem! Mi-a plăcut foarte mult vulnerabilitatea cuceritoare a adevărurilor rostite aproape frust, durerea se simte acut, oglinda realităților noastre nu ne scutește de nimic și totuși, cred cu tărie că, așa cum se spune, adevărul ne va face liberi și, prin comparație, nici măcar o iluzie nu își merită prețul. Sunt câteva construcții poetice foarte reușite, precum cea din versurile ,,când moartea se plimbă albă pe cerul gurii/și cruce cu limba nu-mi pot face", dar și cea cu inima care, recunosc, mă înspăimântă, dar are o forță teribilă de a transmite continuumul viață-moarte ca pe un continuum bucurie-durere. Foarte bun poem, un poem al zbaterii dintre acceptare și neacceptare! 

Drag,

Nikol

[Grig Salvan]

Rezonăm cu toții la meditațiile grave ale poemului tău. Simțim tot mai acut presiunea timpului asupra noastră, a celui ce se scurge inexorabil și ne duce vrând-nevrând spre neant... sau cine știe spre ce altceva, mult mai straniu și mai tainic, dar care nu mai seamănă cu viața pe care-o știm și-o iubim, așa cum e ea, cu bune cu rele.

Încercăm să ne punem ordine în viață, în sentimente și în cugetări, și constatăm că am mai avea tare multe de făcut, de spus, de trăit, de iubit... și atunci se instalază în noi un fel de panică, de „spaimă existențială” că nu vom mai avea timpul necesar pentru toate.

Mai ales dacă iubim. Că în rest, celelalte „neapucate”, nu știm dacă mai au vreo mare însemnătate, „dar dacă mor iubirea-mi cui o las?” se lamenta marele Shakespeare în celebrul său sonet cu numărul 66...

[Vasilisia Lazăr]

Dan, Arthur Schnitzler spunea așa: Scriu despre dragoste şi despre moarte. Ce alte subiecte există?, iar Lucian Blaga afirma, la rândul lui, că Dragostea şi moartea sunt singurele două elemente prin care omul atinge infinitul. În acest caz, asocierea celor două se justifică și în poezia mea. Nu poți vorbi despre dragoste fără să te gândești, măcar tangențial, și la moarte. Ai văzut bine și mă bucură asta. Acest poem s-a dorit, de fapt, unul de dragoste, dar poezia m-a dus și în zona cealaltă, vrând-nevrând. Mă bucur de comentariul tău de aici, atât de cald și de avizat, așa cum mă bucur de toate cuvintele pe care mi le lași, de fiecare dată, în pagină. Se vede că ai mestecat multă poezie la viața ta.

Cu drag!

[Vasilisia Lazăr]

Domnule Valentin Stănescu, am observat și eu și m-a uimit un pic numărul mare de reacții de pe facebook la acest poem. Aproape 400 la această oră, plus un număr mare de comentarii. Înseamnă că pe mulți dintre noi ne traversează la un moment dat aceste gânduri/temeri/stări. Dar poemul acesta nu este doar despre moarte și nu am crezut niciodată că aș fi ajuns la capăt de drum. Viața merge oricum înainte cât mai are ea de mers. Mai sunt multe de făcut/trăit/iubit. Cu drag!

[Vasilisia Lazăr]

Onorată ca întotdeauna de aprecierile dumneavoastră, maestre Valeriu Anghel! Cu prețuire!