pasărea-furtunii

[Gabriel Cristea]

perdele de apă zdrențuite sunt crestele ciocnindu-se cu vântul
și care coborâte în genune din nou semețe se ridică
în lungi talazuri unduinde

pe cer corole alburii - vântoase plantații de bumbac -
aduc din orizont luminescente rădăcini
și pasărea-furtunii

balaurul de aer se-apropie c-o falcă-n cer și una-n ochiul mării
pe ritm nebun de galere - războinice timpane -
în pofta lui nebună de-a mătura torențial micimea omenirii
adulmec fiara răzvrătită ca un spartan
ce nu-și ferește trupul de apriga urgie
și-așteptă înfruntatea pe promontoriul sideral
unde se scurge nisipul în clepsidră
urlă stihia dezlănțuindu-și furiile-nspumate
se-nalță tot adâncul prin trombele marine
și marea-i fierăstrău de piscuri eu firul de nisip
ce cade ca ultim dăngănit de clopot
rafale vâjâinde-aduc arar mirosul delfinilor înfășurați în giulgiul algei putrezite
ce n-au știut să zboare-n vijelie
mă-nalț în sufletul răzleț al păsării-furtunii
înconjurat de valuri rătăcite ce și-au pierdut busola
și evadez din clocot zvâcnind aripile-albăstrii
asemeni unei vele spre gândul cel sorin

mi-e sufletul esență de migdale
plutesc spre neodihnă și niciunde

sunt pasărea-furtunii
planând ușor printr-o cochilie ciobită
ce rezonează surd cu murmurul de valuri.

[Mihaela Suciu]

Imagini conturate plăcut prin comparații reuşite. Aş esențializa şi aş scrie în ultimul vers ,,valurile lumii" pentru a evita repetiția ,,mării". Drag!