Cum mai arată iubirea ?

[Monica Pester]

Pe-aripa argintie a unui albatros

Am vrut să-ți scriu poem  din depărtare 

Cu vers  înlăcrimat, fierbinte, dureros

Ca să ajungă-n mii de fiorduri planetare

Aștept însă ecoul din miezul de Pământ.

Iubirea din Pleiade, din Orion sau Sirius

Nu poate să mă lege  cu nici un jurământ

E doar tablou de gheață, din sferele de  sus

Așa cum un Luceafăr, stăpân de peste ceruri

Precum se povestește în mitica legendă

El, unicul stelar nepieritor din vremuri

Ar lua o Cosânzeană, prinsă într-o addendă

Mă voi trimite, însă, în spațiul dintre lumi

Să-mi onorez iubirea când va voi să fie

Să desenez albastru pe alte-nalte culmi

Și să întorc clepsidra ce mă menține vie

În straie violete voi modula toți norii

Zburând peste oceane și munți de neatins

Când însă voi întrece din urmă și cocorii

Înseamnă renunțarea la umbra de proscris

Și îmi șoptesc  într-una că doar iubirea poate

Să construiască vise pline de cutezanță

Și sufletul pe valuri tsunami să îl poarte

Și să-l înnobileze cu Ordinul Speranță

[Corneliu Neagu]

Ceva probleme de prozodie în strofele 1,3 și 5, dar poemul per ansamblu mi-a plăcut - conținut dens, cu accente de neo-expresionism care ne învăluie în faldurile unor mistere cosmice. Ar fi păcat să nu-l mai șlefuiți, pentru că are valoare.