(În amintirea măicuțelor noastre ce au plecat pe drumul cu dor și a celor ce încă mai sunt)

[C.Titi Nechita]

Plouă cu dor

 

Curg ploile cu dor, măicuță

Șuvoi peste a ta căsuță,

Doar umbra ta stă pe-o băncuță

Privind cum ploaia nu ne cruță.

 

Sub ape doarme tot oftatul

Și tot mai trist e acum satul

Că s-au dus unul după altul

Vecinii toți la Preaînaltul.

 

Doar ici și colo câte unul

Cu ochii triști măsoară drumul.

Pe case nu mai iese fumul,

Doar gânduri zboară cu duiumul.

 

Umbre se-adună prin livadă

Sub frunzele ce stau să cadă,

Câteva vrăbii fac paradă

Privind pustiul din ogradă..

 

Curg nopțile fără de stele

Tu dormi măicuță printre ele,

Curg streșinile, plâng și ele

Cum plâng și gândurile mele.

 

Un păr bătrân încet se frânge

La colțul casei care plânge,

În vatră focul se tot stânge

Strivit de vântul ce-l împunge.

 

Prin vie se adună norii

Cum se adună-n gând fiorii.

S-au dus de-acum și cântătorii

Și a rămas doar glasul ciorii!

 

Cad nuci din nucul de la poartă,

Dar tu nu ieși ca altădată

Ca să le-aduni în coș de-ndată;

Rămân acolo și te-așteaptă.

 

Le strâng gândindu-mă la tine,

Iar ploaia curge peste mine.

Alături stă bătrânul câine

Și el sub ploaia de suspine.

[Ada Nemescu]

Un poem răscolitot despre unicul... dor

aDa

[Chris]

frumoasa si deosebit de trista imagine!

[Vasilisia Lazăr]

O poezie cu o vibrație profundă, scrisă în cheia elegiacă a dorului pentru mama plecată, dar și a satului care se goleşte odată cu ea. Versurile curg lin, cu simplitate populară și cu o autenticitate care emoționează fără artificii.

Repetițiile („curg ploile cu dor”, „plâng şi ele”) dau textului o muzicalitate tristă, aproape de cântecul popular, iar imaginile („umbra ta stă pe-o băncuță”, „un păr bătrân încet se frânge”, „doar gânduri zboară cu duiumul”) au o forță vizuală caldă, familiară.

Poezia funcționează ca o rugă de fiu și, în același timp, ca o cronică a unei lumi care dispare – satul, vecinii, vatra, fumul, toate se sting odată cu generațiile. Ultimele strofe, în care vocea lirică strânge nucile „gândindu-se la tine”, în timp ce „ploaia curge peste mine”, sunt de o emoție sinceră și universală: imaginea dorului transformat în gest cotidian, aproape ritualic.

Este un text care nu caută străluciri stilistice, dar atinge prin adevăr. Un poem al tăcerii și al iubirii care nu moare — ci se revarsă, ca ploaia, peste toate. Superb!

[Grig Salvan]

Mă regăsesc întru totul în această elegie dedicată măicuțelor noastre plecate din aceast viață, mai ales după ce mama mea s-a dus și ea la cer de o jumătate de an... Merg prin liniștea curții și grădinii, prin pustietatea casei rămasă doar cu amintirile, și unde ca un duh nevăzut parcă simt prezența mamei, umbra ei la poartă, la sobă, chiar dacă ea nu mai e de mult în această lume. Un poem care ne stârnește emoțiile și ismțămintele omenești cele mai simple și firești din lume. 

[C.Titi Nechita]

Mulțumesc frumos de popas, domniță Nicoleta Ramona Cornaciu!

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Un poem trist! Am citit cu plăcere