Lacul

[Monica Pester]

Spre malul lovit de cercuri caduce

Vin nuferi boltiți ce valul aduce,

În rânduri egale și timpi măsurați,

Grupați sau perechi, dar nenumărați.

Presară omăt peste ochiul de apă

Și-așteptă-n tăcere pe cel ce se-adapă,

Pe puiul de cerb sau o căprioară,

Ce iese în lume pentru întâia oară,

E liniștea apei. Și tace pădurea,

A uitat de crivăț, a uitat și securea,

Pacea cuprinde un întreg Univers,

Când luna clipește și recită un vers,

Chiar doua ar vrea, cu rimă-ntreruptă,

Să nu-i vedem fața când pare mai suptă,

Mușcată cu sete de doi vârcolaci.

Și-atunci își aprinde roșul din maci,

Dar trece tot mândră prin valul de-oțel,

Compune în șoaptă propriul rondel

Și leagănă, leagănă, vis după vis,

Să-ți afle destinul cu tot ce ți-e scris.

Iar lacul îmbracă șal argintiu,

Și-adoarme cuminte, într-un târziu,

Icoană vie, lăsată din veac,

Mă-nchin și mă rog în vechiul cerdac.

[Chris]

am intalnit imagini interesante, mi-a placut in mod deosebit ultima strofa, citit cu placere,