Îi era bine

[Petre Ioan Crețu]

l-am crezut mai întâi nebun
umbla aşa prin lume
cu felinarul aprins
şi noaptea şi ziua
la vânătoare de zâne
mai întâi le puşca apoi le punea să cânte
şi ceaţa - mereu era ceaţă când vâna -
şi ceaţa îi umplea ochii
apoi îi intra pe o nară în suflet
şi se umfla ca un balon până se făcea dimineaţă
ceaţa de noapte e mult mai rea
mai aspră
decât restul de ceaţă
se lipea de tine de trebuia să te scuturi ceasuri întregi
erai nevoit să dai din mâini din picioare
iar dacă te-ar vedea cineva
de parcă ai fi fost o păpuşă scălâmbă
îşi va face cruce
şi va stupi de spaimă în sân
s-a scrântit și ăsta va zice
e plină lumea de scrântiți de lunateci
să știi

apoi mi s-a făcut milă
așa fără motiv
îl opream îi dădeam o țigară
și el țopăia fericit sau râdea
mai mult chițăia
și o rupea la fugă
trăgea din țigară alerga și pufăia
parcă era o locomotivă cu aburi
străbătând miriștea
ca o nălucă albă candrie

altfel îi era bine
şi umbla aşa prin lume
cu felinarul aprins lălăind pe sub lună

[Petre Ioan Crețu]

Mulțumesc mult  Valeria , pentru trecere și semn.

Așa este, important este să fie bine

[Valeria Merca]

Important e că Îi era bine. :)

Mi-a plăcut mult și acest poem. 

Felicitări!

[Petre Ioan Crețu]

Mulțămes J' Arrive! pentru observație, am modificat deși dacă îl rostești versul nu se simte cacofonia, așa că am apelat la un subterfugiu.... Îmi plăcea mult mai mult „nălucă candrie” :((((