orbită de lumini amăgitoare
privesc tot mai des
pe sub cozorocul vieții
dintr-un ungher
tărâmul prunciei mă cheamă
în murmur de șipot
mă-nchid în el ca într-o rană
în praful uliței ce m-a crescut
trecute urme de pași
întind rădăcini peste suflet
ghemuită în bucla sorții
mama îmi mângâie genunchii juliți
și-mi caută prin gânduri
întristările
mi-e bine strig
minți minți minți
răspunde ecoul lacrimii
căzute-n batistă
Adaugă un comentariu
Minunat Ecou, draga mea...
Citindu-l, m-am dus cu gândul la o poezie a lui Ludemis unde am simțit aceeași intensitate a trăirilor...
Te felicit din tot sufletul! :)
Un „ecou” inteligent mutat în amintire. Mi-a plăcut. Felicitări!
Mulțumesc, dragă Ada!
asa e ...mamele stiu mai bine despre noi si nu le putem amagi...acest poem l-am simtit de multe ori in ultimii ani de cand mama mea s-a mutat cu cateva ceruri mai sus ...frumos poem...
Mulțumesc, Lavinia!
Drag,
Versuri frumoase, pline de sensibilitate...
Și mie de comentariul tău la versul meu. :)
Imi era dor de versul tau.
Drag,
Mulțumesc, Ana!
Onorată,
Ca și cuvântul tău cald, Luminița.
Drag,
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE