E noapte, Doamne...

[gina zaharia]

E toamnă, Doamne, e atâta toamnă,

Că timpul în speranțe se răstoarnă,

Și-atâta dor la noi, și-atâta jale,

Că ne-am pierdut în vise cardinale,

.

De parcă-am fi făcut un legământ

Să plece îngerii de pe pământ.

Oprește, Doamne, carul cu durere

Și-aprinde-ne lumina în tăcere,

.

Să nu orbim în țara noastră sfântă

Când nopțile de-acum se iau la trântă

Și nu mai știm nici noi la care ușă

Veghează munți de sare și cenușă!

.

E noapte-adâncă, Doamne, și e trist,

Dar ne-ai lăsat scenariul optimist.

[gina zaharia]

Mulțumesc, Gabriel!

[gabriel cristea]

Un dulce-amar  poem reverberând autumnale zbateri...

[gina zaharia]

Te îmbrățișez, Valeria!

[Valeria Merca]

Am vibrat! Admirație, Gina!

[gina zaharia]

Mulțumesc, dragă Sofi! O poezie care s-a scris dintr-o suflare, ca un manifest al derutei, ca o punte cu divinitatea - singura și cea mai adevărată rază pentru mâine. 

[Sofia Sincă]

Răvăşirile timpului, ale împrejurărilor în care ne zbatem năruie orice adiere de bine. O poezie-rugă, excelent alcătuită, fără cusur face obiectul mesajului strămutat prin frânturi dispersate. Și, ca întotdeauna există și o fărâmă de speranță, chiar dacă în ultimele două versuri.

Versurile prind orice cititor.

Sofi