Din arcul dimineții

[gabriel cristea]

Îmi stiliza conturul tristețea unui soare,

neliniștea de trestii în ape cobora;
Și împrejurul deltei,

cu sălcii despletite sub alintarea brizei,

de necuprins mi-era...

Îmi ridicai privirea bronzată spre tărie
și întrebai penații păzind timpu' apus:
- De ce rostogolirăți amețitorul fus,

sfârși-se-va pământul de lăcomia lumii?

Nu îmi răspunse nimeni din depărtări etrusce;
Mă cuibărise noaptea și vinul în ulcea,
când soarele moesic, din arcul dimineții,

Pe Istru tresărea.

Și-o getică lumină, căzând dinspre vâltoare,

prin cercurile undei aievea îmi vorbi:
- Vi-i lumea muribundă, plămadă-a lașității

ce-ați îngropat stejarii și zbor de ciocârlii...

[Chris]

da, foarte frumos si dureros in acelasi timp! 

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Aveți dreptate,  domnule Gabriel Cristea, apropierea de esență, de adevăr sau de absolut cere depășirea ego-ului și a preocupării excesive pentru sine.

[gabriel cristea]

Grig, și cu această ocazie îți mulțumesc frumos de apreciere! 

[gabriel cristea]

Doamnă Ramona Nicoleta Cornaciu, mulțumesc de comentariu și apreciere. Să știți că aproape toți care au scris despre Dobrogea - și mă refer la poeții sonori -, au evocat specificitatea ei inconfundabilă, în materie de relief, istorie și mitologie  După cum spunea Eliade, redescoperirea vechilor credințe și  mitologiei creează noi orizonturi în artă. Tendința în lirica de azi se axează, în mod egocentrist, cu predilecție doar pe un materialism obositor care face poezia insipidă, lipsind-o de acel fior al transcendentalului, de sincretismul dintre eul poetic și natură, lipsind-o de zbor.  Ca să pătrunzi în esențe, trebuie să te lepezi de sine, cum bine spunea Brâncuși. 

[gabriel cristea]

Doamnă Liliana Ana Mihai, mulțumesc de atenție și apreciere!

[gabriel cristea]

Domnule Valentin Stănescu, mulțumesc de apreciere și comentariu! În cazul meu, nu eu sunt împătimit de poezie, ci ea de mine. Din când în gând mă bate la cap s-o mai bag și pe ea în seamă. 🙂

[Grig Salvan]

Efigii parcă turnate în bronz din lumea esențelor tari de altădată și dorul de o lume puternică și luminoasă în vremurile astea tulburi de decadență, „plămadă-a lașității”...

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

 Un poem superb.

Lumea a devenit „muribundă” și o „plămadă a lașității” pentru că a dat la o parte valorile fundamentale – forța și demnitatea (stejarii) și libertatea spiritului (zborul de ciocârlii).

Folosirea unor termeni precum Istru, moesic, getic, penații, etrusce creează o atmosferă solemnă, atemporală.
 Finalul poeziei capătă un ton aproape oracolar sau moralizator, punând în oglindă măreția trecutului/naturii cu slăbiciunea prezentului.

[Mihai Ana Liliana]

superbă poezie!

[Stanescu Valentin]

Domnule Gabriel Cristea, eram pe punctul de a întreba când vom mai citi versuri de excepţie: Gabriel Cristea, Ion Ion, Manuela Munteanu, Dan Petruţ şi alţii împătimiţi într-ale poeziei. Iată că din nou vom simţi cu bucurie taina locurilor dobrogene. Freamătul amurgului se simte Îmi stiliza conturul tristețea unui soare,/neliniștea de trestii în ape cobora; şi priveşte peste noapte înainte cu speranţa germinării unor ghinde adormite în vremuri de mult trecute şi a învierii în ciocârlii trilurilor mute în zorii plămădiţi de creatoarea noapte.