Degust o fărâmă de stea

[Camelia Ardelean]

Degust o fărâmă de stea;

Mi-e foame de vechiul „capriciu”,

De-a crede păcatul un viciu –

Cavernă în inima mea!

 

Răsfir un profetic nisip –

Secunda cu aripi de înger,

Cu ropot la care mai sânger,

Proclamă un alt arhetip.

 

Transcend anotimpul peren –

Prin lacrimă fac escapade,

Cuvintele-mi nasc Iliade,

Ce sapă în cuget aven.

 

Captiv în tonatice vremi,

Avânt către ceruri noeme

(Când umbra din tine se teme,

Mai poţi luminarea s-o chemi).

AVÉNĂ, avene, s. f. Prăpastie circulară formată în roci calcaroase, în care se scurg adesea apele de suprafață. [Var.: avén s. n.] – Din fr. aven.

[Camelia Ardelean]

Ma chere Valery, “senzaţia” ta e corectă: într-adevăr este o rupere de ritm acolo unde spui, acum am observat-o şi eu! Am luat poezia direct din fişier, unde a fost scrisă “la cald”, fără a o mai verifica, recunosc (nu am mai scris nimic de circa o lună şi jumătate – cu excepţia poeziei “E linişte…”, dedicată prietenei mele, in memoriam)! O să încerc să o “repar” (ruperea), dacă se va putea!

Referitor la cele 2 asocieri care te-au pus pe gânduri, nu-mi dau seama care ar putea fi! Dacă sunt altele, decât cele explicate de mine anterior, aş fi curioasă să le cunosc! Pentru mine e interesant, fiindcă aşa ne putem cunoaşte mai bine unii altora modul de a gândi, de a vedea/simţi lucrurile, de a percepe etc.!

În concluzie, îţi mulţumesc de sinceritate, de aprecieri, de semnul lăsat! Cu drag,

[Camelia Ardelean]

Doamna Sofy, sunteţi adorabilă, ca de obicei! :-) Sincer, eu mi-aş dori să am curajul să scriu ceva cu adevărat epatant, dar încă nu am avut îndrăzneala de a ieşi de pe tărâmul logicii! Poate va veni şi aceasta, cu timpul… :-) Versul menţionat de dvs. l-am explicat deja în comentariul pentru Valerian (are o logică anume în context), la fel şi prezenţa “aripilor de îngeraş”! :-) Mă bucur, oricum, dacă popasul în pagina mea a fost unul plăcut! Asta e important, până la urmă! Cu preţuire,

[Camelia Ardelean]

Onorată, din nou, de prezenţa ta în pagina mea, Valerian! :-) Fără dorinţa de a te contrazice (te asigur), vreau doar să-ţi spun că, exprimările care ţie îţi par forţate, pentru mine sunt absolut normale/logice: “Răsfir un profetic nisip” (referitor la timpul care se scurge, în “clepsidră”) aminteşte că, după unii “autori” (inclusiv după Biblie), destinul omului (“zilele lui”) sunt dinainte cunoscute – de aici vine “profetic”; “Proclamă un alt arhetip” (secunda), în ideea că, modelul iniţial de abordare (a vieţii) ar fi putut fi greşit, iar atunci s-ar impune unul nou, mai bun; “Cuvintele-mi nasc Iliade” – cu sensul de scrieri, povestiri etc. (tocmai de aceea am pus Iliade cu italice, în text, să nu se facă analogie cu grandoarea operei marelui Homer (în cazul în care acesta ar exista, că dacă ar fi după unele teorii, până şi existenţa lui este contestată)!

“Meteahna” mea referitoare la “abundenţa” epitetelor în versurile mele, după cele peste 200 de poezii postate (de mine) pe site (cum afirmi), vine, în mod natural, de la faptul că nu am auzit niciodată (până acum) că acest lucru ar fi o greşeală (altfel luam, desigur, măsuri)! Am să studiez problema, promit (m-ar ajuta şi un material scris în acest sens, dacă ai cumva – eu nu am găsit, deşi am răscolit internetul)! Din definiţie, reiese că epitetele întăresc expresivitatea textului, nicidecum nu „înlătură ideile“: „EPITÉT, epitete, s. n. Determinant expresiv pus pe lângă un substantiv sau pe lângă un verb pentru a scoate în evidență mai nuanțat o trăsătură a obiectului sau a acțiunii și pentru a da mai multă expresivitate artistică creației respective...“ (DEX)

Apropo de epitetele de care spui, legate de rime: “cuget aven” şi “ceruri noeme” nu sunt epitete (“avenul” este o prăpastie, pe care cuvintele o sapă în “cuget”, iar “noemele” sunt idei înălţate de autor spre “ceruri” – mai rămân deci 5 (epitete) la final de vers, din cele 7, enumerate de tine! :-)

Referitor la „aripi de înger“, nu te contrazic, cred că s-a mai folosit (o fi rămas “lipit” în subconştient, fără intenţie); la momentul când am scris poezia, mi s-a părut că se potriveşte foarte bine în context, dar dacă o să găsesc altul, la fel de expresiv, o să schimb! Nu intenţionez să merg pe „drumuri deja bătătorite“, din contră!

Nu am înţeles exact analogia dintre “mânzul căzut dintr-o stea” (în ideea că ar fi viaţă pe alte stele/planete etc., iar mânzul cu pricina ar sfida Legea gravitaţiei – o idee năstruşnică, de altfel, dar pe mine mă atrage şi acest gen de idei) :-) şi textul meu!

În concluzie, îţi mulţumesc de popas şi exprimarea opiniei, din care am aflat lucruri noi pentru mine! Cu prietenie,

 

 

Răspunsul lui J' Arrive! :

 

    

     Cele două exemple strecurate printre epitete (cuget aven, ceruri noeme) sunt alăturările dure, forţate de substantive care nu pot avea nici măcar şansa de a putea fi substantive compuse. Ele nu sunt epitete, e adevărat, deşi au o oarecare nuanţă, duc într-acolo. Dumneavoastră aţi subliniat definiţia strictă din dicţionar, dar aţi omis voluntar/involuntar expresia determinant expresiv (de regulă adjectiv), ceea ce lasă loc  de nuanţare mai largă a epitetului.

  

     De fapt, iată cum stau lucrurile:

 

    Epitetul - (gr. epitheton = cuvânt adăugat) „Partea de vorbire sau de frază care determină, în lucrările sau acţiunile exprimate, printr-un substantiv sau verb, însuşirile lor estetice, adică acelea care pun în lumină felul cum le vede sau cum le simte scriitorul şi care au un răsunet în sensibilitatea şi fantezia cititorului” (Tudor Vianu).

     Epitetul numeşte însuşiri deosebite, aparte. Este figura de stil care constă în determinarea unui substantiv sau verb printr-un adjectiv, adverb, scoţând în evidenţă trăsăturile lucrurilor, fiinţelor sau acţiunilor care l-au impresionat pe scriitor.

     Epitetele pot fi explicative, epitete metaforă, sincretice, complexe, imagini, apreciative, antitetice, evocative, ornante. Frumusețea epitetelor este dată de asocierea deosebită, inedită a cuvintelor.

După numărul de termeni pot fi:

- simple: „De pe lacuri apa sură”, „pasăre cernită”, „răutate drăcească”, „turbare furtunoasă”;

- duble: „somnoros şi lin se bate”, „Laptele amar şi agurind”, „Noapte de safir şi lut”;

- triple: „întinderea pustie, fără urme, fără drum”.

După ceea ce exprimă, epitetele pot fi:

- cromatice: „codri de aramă”, „pădurii de argint”;

- cu rol personificator: „Precum așteapta zimbrul de lupi înconjurat/ Să-i zvârle cu-a lui coarne pe câmpul spăimântat”;

      Explicându-vă textele, aşa cum o faceţi de obicei, îl obligaţi pe eventualul cititor să vadă în vers numai ceea ce doriţi dumneavoastră, ceea ce nu este benefic pentru creaţia domniei voastre.

 

     Să ne întâlnim în poezie!

 

[Camelia Ardelean]

Îţi mulţumesc mult, Gabriela, de cuvintele apreciative şi semnul lăsat! Mă bucur că am "degustat" împreună "o fărâmă de stea"! :-) Cu drag,

PS: Nu ştiu exact la ce cuvinte faci referire, probabil la "aven"; şi eu îl ştiam, iniţial, în forma "avenă", dar am aflat că se foloseşte şi această variantă! O să adaug definiţia la final! Merci! :-)

[Valeria Merca]

O poezie reușită, în care piciorul metric este amfibrahul. Îmi place mai mult strofa de început. În ultima strofă am senzația că ai o rupere de ritm la către. Mai sunt câteva asocieri de cuvinte (două la număr),  care pe mine m-au pus pe gânduri (nu ți le spun, poate le ghicești).

Am degustat...  nu doar o fărâmă de poezie.:)

cu drag,

 

 

[Sofia Sincă]

Fiecare cu figurile lui... de stil :)) Pe mine mă distrează chestia. Până nu scrii ceva să epateze, nu te lași. Nu e de condamnat, din punctul meu de vedere, dacă tu așa înțelegi să ridici epitetele la înălțimi amețitoare :))

Însă, versul, Proclamă un alt arhetip. mi se pare chiar aiurea și intră în dificultate ritmică. De aripi și de îngerași, văd, nu mi-e dat să scap.

Dar, am citit cu plăcere,

Sofi

[Ioniţă Gabriela]

Degust o fărâmă de stea- ADMIRAŢIE!

( pune la subsol cuv. explicate  ...să nu mai fug la dicţionar!)