Din ochiul trist al toamnei, o lacrimă a curs

[Chris]

Întinde mâna, tată, simți vântul cum adie?
Adună singur norii pe cerul brumăriu.
Îți pun în palmă, uite, un strugure din vie
Cu frunza ruginită și gustul auriu.

Când te întorci acasă? Mă-ntreabă despre tine
Și bradul de la poartă, și frunzele de nuc.
Se răsucesc în aer trecute balerine,
Privind în depărtare cocorii cum se duc.

Iar ploaia asta bate, în tabla de pe casă,
Cu degete de apă, un ritm pătrunzător
Singurătatea iarăși s-a așezat la masă
Purtând, nepăsătoare, veșmântul ei de dor.

Mai trece-o zi amară, precum pelinul scurs
Din ochiul trist al toamnei, o lacrimă a curs.

[Chris]

Multumesc, Nikol! Din pacate aceasta a fost muza mea in ultimii ani, dar sunt sigura ca o sa plece si o sa apara alta mai vesela :) Imbratisari!

[Nikol MerBreM]

Minunată, deși tristă, încântătoare prin metaforele ei, fermecătoare prin nerenunțarea la frumusețea toamnei, deși dureroasă, așa bate această poezie în geamul preafrumoasei și neîndurătoarei toamne. Felicitări, Chris! Mi-a plăcut mult, deși cu toții ne dorim să nu avem muză pentru durere.

Drag,

Nikol

[Chris]

Multumesc pentru trecere si comentariul lasat!

[Monica Pester]

Emoție la nivel de forță ce aduce Timpul înapoi  . . . 

[Chris]

Multumesc tuturor pentru lectura si comentariile lasate. Poate unde tata afectat de Alzheimer nu prea mai realiza care este realitatea si pentru a-l tine in contact cu ea, ii duceam fructe din curte, (printre care si struguri) si-i povesteam despre ce este pe acasa si cumva aceasta, cred, a fost inspiratia.  

[Grig Salvan]

Copleșitor de frumoasă și melodioasă această elegie autumnală, „melancolie/ dulce melodie”, vorba vechiului cântec. Regăsesc atmosfera de toamnă tristă și pustie de câte ori merg în vizită la casa părintească, rămasă goală și tăcută, cu frunzele de nuc așternute prin curte, cu via ruginie și strugurii copți pe care nimeni nu-i mai gustă, cu ploaia care sună pe tabla de pe casă. Citi și recitit cu multă plăcere.

[Mihai Katin]

un monolog in care cuvintele  pot face din durere o  lumina  aparte,pot  picura  toamna  în neființă  spre   o putea avea  parte de  ecoul unui raspuns la:

Când te întorci acasă?

răspunsul este ca o  axioma  a așteptării:

Mai trece-o zi amară, precum pelinul scurs
Din ochiul trist al toamnei, o lacrimă a curs.

cu prețuire!

[Stanescu Valentin]

Chris, ai îndulcit singurătatea în semn de acceptare a realităţii. Cu fiecare vers mă apropiam şi eu de Tatăl meu în amintiri şi îmi spuneam cât de puţin am stat de vorbă... Valentele mele pălesc în faţa poeziei tale încărcată cu atâta emoţie. Rămân în aşteptarea altor poezii de forţă!

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Câtă tristețe transmite . Am citit cu plăcere!

[Vasilisia Lazăr]

Augusta, ai făcut din toamnă spațiul unui dor care cuprinde deopotrivă omul, casa și natura. Întrebarea „Când te întorci acasă?” mi se pare centrul emoțional al poemului. Parcă o rostește întreaga lume rămasă să aștepte. Foarte frumoasă imaginea ploii care bate „cu degete de apă”, dar m-a atins îndeosebi singurătatea care „s-a așezat la masă”, în locul celui absent. Un poem cald și trist, în care toamna devine însăși măsura dorului. Felicitări din inimă!