Din arcul dimineții

[gabriel cristea]

Îmi stiliza conturul tristețea unui soare,

neliniștea de trestii în ape cobora;
Și împrejurul deltei,

cu sălcii despletite sub alintarea brizei,

de necuprins mi-era...

Îmi ridicai privirea bronzată spre tărie
și întrebai penații păzind timpu' apus:
- De ce rostogolirăți amețitorul fus,

sfârși-se-va pământul de lăcomia lumii?

Nu îmi răspunse nimeni din depărtări etrusce;
Mă cuibărise noaptea și vinul în ulcea,
când soarele moesic, din arcul dimineții,

Pe Istru tresărea.

Și-o getică lumină, căzând dinspre vâltoare,

prin cercurile undei aievea îmi vorbi:
- Vi-i lumea muribundă, plămadă-a lașității

ce-ați îngropat stejarii și zbor de ciocârlii...

[gabriel cristea]

Mulțumesc, Ada, pentru apreciere!

[gabriel cristea]

Lisia, mulțumesc frumos pentru comentariu și apreciere! Dobrogea e un tărâm al lirismului, precum tainicul  izvor ce pune-n căușul palmei celui însetat apa vie.

[gabriel cristea]

Mulțumesc, Monica, pentru  apreciere!

[Ada Nemescu]

Am îngropat stejarii și zbor de ciocârlia

Atâta lașitate, omul nu recunoaște!!

Pământul în derivă, și biata România 

De excepție, aDa✍️

[Vasilisia Lazăr]

Gabi, ai construit un poem de amplă respirație, în care natura, istoria și mitul se întâlnesc într-o meditație asupra destinului lumii. Imaginile deltei și ale Istrului sunt încărcate de simboluri, iar dialogul cu lumina „getică” transformă contemplarea într-un avertisment tulburător. Finalul este de o mare forță expresivă, sugerând că adevărata sărăcire a omenirii nu este materială, ci spirituală, prin pierderea rădăcinilor și a valorilor care ne definesc. Un poem dens, cultivat și profund, care invită la reflecție. Felicitări din inimă!

[Monica Pester]

Da, aud și eu vocile Deltei, ale luminii getice, ca și cum ar vorbi ca oracol de pentru viitor. Imagine haotică , se spune ...