Definitivi

[nicolae vaduva]

Nu mai este timp, posibil că nici nu a fost.

Ne-am ridicat dintre secunde

să călcăm pe macadamul

sub care germinează semințe oarbe.

Simțeam cum ne cercetează,

cum ne pătrund prin tălpi,

ca să ne lase brumei de pe retină.

Aveam ce niciun dumnezeu nu a avut:

limite pe care le scurtam din foarfeci

să descoperim că putem,

că nimic nu ne atinge

când ne apropiem privirile...

Mai știi?

Îți culegeam lacrimi verzi din ochii verzi

și le sărutam ca pe frunze,

iar tu-mi spuneai

că nu vom trăi sub pietre,

că vom arde ca toamna,

între două trepte,

definitivi.

[Grig Salvan]

Dramatic poem de dragoste, când cald și duios, când aspru și tenebros „

să călcăm pe macadamul

sub care germinează semințe oarbe.

Superbă imaginea „lacrimi verzi din ochii verzi”.

[Chris]

foarte frumos!

[Vasilisia Lazăr]

Splendid poem! Un poem care m-a cucerit prin felul în care ideile abstracte sunt transformate în imagini vii: „semințe oarbe”, „bruma de pe retină”, „lacrimi verzi din ochii verzi”. La dumneavoastră, iubirea nu este refugiu, ci o formă de a învinge limitele și timpul, iar finalul, memorabil, „Vom arde ca toamna, între două trepte, definitivi” nu închide poemul, ci îl deschide spre o meditație despre destin, iubire și trecerea noastră prin lume. Sunt versuri care continuă să lucreze în cititor mult după ce lectura s-a încheiat. 

M-a cucerit versul: „Aveam ce niciun dumnezeu nu a avut: limite...” Extraordinar! Este îndrăzneț, paradoxal și profund. Dumnezeu este infinit. Omul nu este. Dar tocmai limitele îl fac capabil de iubire, de alegere, de sacrificiu și de dor.

Dumneavoastră aveți un limbaj propriu în poezie. Nu seamănă cu al nimănui și nici nu încearcă să semene. Reverență!

[gabriel cristea]

Remarcabil!

[Maria Mitea]

”Nu mai este timp, posibil că nici nu a fost.” - îmi place ce ai scris aici și cum trage cititorul ca un magnet spre îndoială și bănuială ... 

Mai știi?

Îți culegeam lacrimi verzi din ochii verzi

și le sărutam ca pe frunze,

iar tu-mi spuneai

că nu vom trăi sub pietre,

că vom arde ca toamna,

între două trepte,

definitivi. -

Mai știi? - văd o poezie desinestătătoare, se  evidențiază mai bine sentimentalismul ...