Viața (cu streașina căzută)

[Maria Mitea]

                                                     ...ploaia nu ne mai plânge,

norii suspendați, respiră tăcut,  între versuri și

anotimpuri,

nimeni nu ne privește în ochi (nici nisipul, nici 

lacrimile),

apusul estompează-n arta  lui Munch, -

strigătul surd seduce priviri, 

streașina se lasă, 

              se scufundă-n tăcerea ruginită, 

muguri morți,           

rămășițe de frunze          împrăștiate

                                                                 printre crengi,

o sămânță singuratică încearcă să străpungă semnele timpului, 

                                                                    (...nici măcar fântânile nu ne mai plâng)

[Chris]

frumos!

[Grig Salvan]

Versul de aur: „o sămânță singuratică încearcă să străpungă semnele timpului”...

[Vasilisia Lazăr]

Un poem apăsător și cinematografic, în care degradarea lumii exterioare reflectă perfect fragilitatea interioară. Imaginile – ploaia care nu mai plânge, streașina căzută, mugurii morți – construiesc o atmosferă de abandon și epuizare sufletească. Referința la Munch amplifică senzația de strigăt mut, de neliniște existențială care nu mai găsește ecou. Și totuși, în mijlocul acestei tăceri ruginite, apare acea „sămânță singuratică”, simbol discret al rezistenței și al speranței încă vii. Un text modern, profund melancolic și foarte sugestiv. Mi-a plăcut tare mult, Maria. Deși totul pare pierdut, ceva încă încearcă să străpungă timpul.

[Stanescu Valentin]

Maria, am citit de câteva ori Viaţa ta şi, ca după un vis urât, m-am simţit sămânţa care, aşa cum spui aşa de frumos, încearcă să străpungă semnele timpului... Cândva, după o lansare de carte a Preşedintelui Varujan Vosganian, am scris rândurile de mai jos care par a completa spaţiile dintre vorbele tale...

Ultimii zori?

 

dar cum să văd soarele dacă ţii ochii închişi?

 

privesc steiul măreţ ce îmi părea etern

izvorul zburdalnic nu se mai iveşte

nu îi mai mângâie steiului cutele feţei

nu îi mai linişteşte setea furnicii

setea păsării a râmei din turbă

norul nu mai zboară spre nord

nici avioanele transatlantice

oamenii se mai târăsc încă

alte Enola Gay au scuipat otrava...

 

deschide ochii să uităm acest vis îngrozitor!

[Maria Mitea]

Valentin, mulțumesc pentru lectură! 

[Stanescu Valentin]

Mulţumesc pentru mi-ai facut loc pentru postarea Valentei lui april’ miezul primaverii!

[Stanescu Valentin]

Excelent, Maria! Voi reveni cu alte vorbe printre vorbele tale...