Valenta: venea poştaşul

[Stanescu Valentin]

 

venea poştaşul -

la-al meu bunic

i-aducea

veşti în

plic

 

venea poştaşul -

eu mai dăinui

bunicul

însă

nu-i

 

venea poştaşul -

azi lacrimi strâng

îi aştept

stau şi

plâng

 

venea poştaşul -

azi se ascund

îi mai am

doar în

gând...

 

[Stanescu Valentin]

aDa, bine ai spus cele de mai jos. Nu ştiu dacă mai sunt scrisori aduse de poştaşii de azi! Poate că aduc doar scrisorile de la fisc...

[Stanescu Valentin]

Mihai, mulţumesc pentru vizită. Starea ce definea cândva emoţia aşteptării poştaşului pe uliţele satelor prăfuite de acum jumătate de secol se pierde din memoria colectivă odată cu mine şi alţii care au fost marcaţii de ea. Îmi vine în gând o poezie pe care am scris-o despre iubirea virtuală... în care doi tineri stând pe o bancă într-un parc nu se mai privesc adânc în ochi şi nu se mai ating cu emoţie pentru că degetele fiecăruia dintre ei ating tastele telefoanelor şi mai mult îi îndepărtează decât să îi apropie.

[Ada Nemescu]

De acord cu toate comentariile frumoase. Poștașul este un simbol al așteptării parfumate când scrisoarea potența legăturile fizice și emoționale. Un dor de normalitate pierdută. aDa

[Mihai Katin]

postașul nu este o persoana,este o stare ,o paradigma angelica a timpurilor ce ne conturează conjugările vietii

[Stanescu Valentin]

Într-adevăr Dăinui e o rimă forţată. Caut variantă pentru a menţine ideea de absenţă fizică. Mulţumesc pentru forma corectă a lui l-al.

[Vasilisia Lazăr]

Un poem simplu în formă, dar profund în emoție, în care repetiția „venea poștașul” devine un fir al memoriei și al dorului. Imaginea bunicului adusă prin veștile din plic capătă o încărcătură afectivă puternică, iar contrastul dintre trecut și prezent este redat cu o sinceritate dezarmantă. Versurile scurte accentuează golul lăsat în urmă, transformând așteptarea într-o formă de durere tăcută. Finalul adună totul într-o singură realitate: amintirea.

Corect: l-al

Atenție la rimă! Dăinui nu prea rimează cu nu-i pe motiv de accent. 

[Maria Mitea]

Valentin, adevărat, suntem nostalgici nu după trecut, ci după valorile sacre. 

In iluzia că vom ajunge capitalismul din urmă,  și că  îl vom și  întrece ne-am pierdut pe noi înșine ca popor vrednic ce am fost,

și  suntem  ... 

Dar, să nu uităm că nimic nu se uită și totul renaște ca primăvara,

Da, apar forme noi de expresie, și totuși să nu uităm că nu există progres … iar cine vrea să creadă în progres nu are decât să creadă… 

:) 

iar poștașul va rămâne mereu în inimile noastre , ca un înger, 

în esență menirea sa niciodată nu se pierde ...  :) 

[Stanescu Valentin]

Maria, nu ocoleşti nicio Valentă. Mă încearcă nostalgia, melancolia, precum zici. Pe vremuri, la noi la ţară,  Învăţătorul, Preotul şi Poştaşul erau pilonii de legătură ai comunităţii cu lumea de aici şi de oriunde. Astăzi scara de valori este alta. Nu mai avem şcoală, mai multe vacanţe decât lecţii, pe la Biserică se ajunge cu mult mai rar decât în Mall-uri, iar bicicleta Poştaşului a fost de mult topită şi a ajuns ţeavă de mitralieră iar scrisorile aleargă prin e-mail iar comunitatea este Facebook iar telefonul de la poştă unde se făceau programările pentru convorbiri în ţară este o cutiuţă prin intermediul căreia cineva ştie cu precizie unde eşti şi ce vorbeşti...

[Maria Mitea]

 Valentine, ai „un poștaș” care parcă a uitat să mai fie Înger… iar melancolia te cuprinde ca pe un frate ...  

[Stanescu Valentin]

Grig, ce poate face un grup de cuvinte! Îmi amintesc de poeziile Haiku ale Domnului Ion Lazăr da Coza. La început nu le înţelegeam dar recitind am dat frâu liber imaginaţiei încercând să  ajung la momentele de trăire pe care le-a avut atunci când a dat gândurilor această formă fixă de poezie. De câte ori scriu o Valentă mă gândesc la Domnia Sa.

În anii ’60, bunicul meu, care îmi recita cu mare bucurie versuri de Mihai Eminescu, era singurul din sat căruia îi aducea poştaşul, pe abonament, ziarul România Liberă. Când am plecat într-o excursie organizată la final de an de liceu m-a rugat să îi caut cartea Românii supt Mihai-Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu. Mi-a părut rău că nu am găsit-o în Sibiu.