Ce eram ...

[Monica Pester]

Când bate-orologiul în dangăt prelung,

Se scutură munții, ies urșii pe drum

Tremură frunze rămase, se strâng

Și le suflă ecoul ce umblă postum

Sunt singură pe o plajă demult părăsită,

Mă fură mereu un gând ce lovește,

Al clipei stranii și neîmpărtășită,

Și-mi lasă un suflet ce nu mai trăiește

Mă-ncearcă durerea venind pe tăcute

Să-mi poarte amarnicul vis în neant,

Iar eu, cu ochii închiși, spun nevrute,

Respir într-un ritm bolnav și-agasant,

Și nu-mi pot deschide fereastra din mine

S-arunc ce-a rămas după ce ai plecat.

Îmi mai ești chiriașul cu vorbe senine

Ce umbla prin lume din păcat în păcat,

Te voi trimite pe Lună să-mi cumperi

Un gram dintr-o liniște ce nu mai aveam,

Și nu te mai strig, poți cât vrei să te superi,

Renunț la trecut și-mi asum ce eram.

[Chris]

mi-a placut aceasta confesiune! 

[Monica Pester]

Am așteptat cu sufletul la gură răspunsurile voastre. 
Acum sunt uimită de acuratețea și spiritul profund cu care intrați în miezul poeziei și o descifrați cu atâta migală și precizie și, mai ales intrând cât se poate de aproape de intenția mea lirică. 

Vă mulțumesc mult și vă port o necondiționată considerație și prietenie.

Lisia, Grig, Titi Nechita.

[C.Titi Nechita]

Îmi place visul ce mă poartă, când pe scuturul munților, când pe neliniștea mării. Este ca o arcă ce plutește pe valurile timpului ce își caută parcă un popas printre clipe neliniștite.

[Grig Salvan]

Îmi plac imaginile cu tentă mitică și mistică pe care le găsesc adesea în versurile tale, imagini ale fabulosului existențial ca în versurile de început:

„Când bate-orologiul în dangăt prelung,

Se scutură munții, ies urșii pe drum”

Îmi place mult și strofa penultimă:

„Și nu-mi pot deschide fereastra din mine

S-arunc ce-a rămas după ce ai plecat.

Îmi mai ești chiriașul cu vorbe senine

Ce umbla prin lume din păcat în păcat”

[Vasilisia Lazăr]

Monica, poemul tău e o elegie a desprinderii, unde sunetul timpului („orologiul în dangăt prelung”) nu măsoară orele, ci cutremură ființa. Universul reacționează la ruptura interioară: munții se scutură, frunzele tremură, ecoul devine „postum” – ca și cum realitatea însăși ar purta doliu după o iubire pierdută. Imaginea „plajei demult părăsite” este spațiul perfect al singurătății: un țărm fără mare, un loc al așteptării inutile. Gândul care lovește și lasă „un suflet ce nu mai trăiește” sugerează o traumă repetitivă, o rană care nu se închide pentru că memoria continuă s-o atingă. Foarte puternică este metafora ferestrei din sine: nu poți arunca ce-a rămas după plecare, pentru că despărțirea nu e doar de celălalt, ci de propria ta versiune veche. „Chiriașul cu vorbe senine” e o formulă memorabilă: persoana pierdută devine locatar provizoriu al inimii, cineva care a stat, dar n-a aparținut niciodată pe deplin. Trimiterea pe Lună după „un gram de liniște” aduce o notă de ironie amară: pacea sufletească e rară, aproape imposibil de procurat. Iar finalul – „Renunț la trecut și-mi asum ce eram” – e un gest de maturitate dureroasă: nu mai e fugă, nu mai e strigăt, ci acceptare, un proces de rescriere a identității. E o confesiune gravă, cu imagini expresive și o tensiune interioară constantă, în care suferința nu se exhibă, ci se transformă în sens, acela de a-ți lua trecutul în brațe și a merge mai departe.

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Gânduri  ce zbuciumă sufletul! Am citit cu plăcere.