Vindecare în cer

[Monica Pester]

E liniște în cer, doar timpul naște-o stea,

Și totu-nscris în multele-i programe,

Suntem în cerul Lui, de unde ne rostea

Povești adevărate, pictate-n holograme.

O nișă de lumină ițește sus pe boltă,

E luna apărută să-și dea obolul său,

Ferește toată scena și într-o mare voltă,

Alunecă sub nouri să lumineze-n hău,

În suflet se aprinde speranță iar, de viață,

Și vreau să cred în tot, născut de Creator,

Chiar enigmatic , visul de spectator de viață

E mult, dar tot se poate, nu sunt imitator,

Aprig tumult se-aude când într-o fugă, zorii

Se vor prăvale-n calea deschisă spre sfârșit,

Respiră pielea toată când își deschide porii,

Pășind în goana mare spre tainic infinit.

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

 Imagini frumoase respiră în poezie. Am citit cu drag.

[Monica Pester]

Lisia, tu nu te vei schimba niciodată, de fapt asta îți și doresc pentru Noul An !

Spun asta cu toată convingerea , văzând cu câta implicare și exactitate evoluezi în recenziile pe care le faci tuturor.. 

Nu pot decât să-ți mulțumesc din suflet pentru tot ce-mi dai , speranțe și încredere în ce scriu. 

Sunt alături de tine în aproape toate postările pe care le faci  și aparițiile în care, de obicei, strălucești.

Mulțumesc din suflet pentru îndrumări și ajutor.

[Monica Pester]

Din cauza unui deficit energetic și metabolic, am cam lăsat pixul din mână o perioaddar cu înfrigurare am , am așteptat câteva mici recenzii ale poeților de pe acest cenaclu. 

 Și am primit .

Grig, ești maestru în a analiza deosebit de cald, empatic și punctual versurile mele. Îți mulțumes din inimă pentru vorbele sincere!

[Vasilisia Lazăr]

Monica, poezia ta are o respirație cosmică și calmă, ca o rugăciune spusă în șoaptă. „Liniștea din cer” nu e gol, ci un spațiu fertil, în care timpul „naște o stea” — imagine foarte frumoasă, ce sugerează că sensul nu apare brusc, ci se plămădește.

Îmi place mult felul în care aduci împreună limbajul modern („programe”, „holograme”) cu sacralitatea: nu se contrazic, ci se completează, ca și cum divinul ar vorbi și în limbajul epocii noastre. Luna, cu „obolul” ei de lumină, e un martor blând, iar speranța se reaprinde firesc, nu declarativ.

Finalul aduce mișcare și intensitate: zorii, porii pielii, goana spre infinit — toate dau senzația unei vindecări prin acceptare.

Ai scris un poem senin și profund, care nu caută răspunsuri definitive, ci oferă pacea de a merge mai departe. Felicitări!

[Grig Salvan]

Fabuloase imagini, viziuni apocaliptice, dar și stenice în același timp. „Suntem într-o imensă hologramă”, zicea cândva un filosof al timpurilor noastre. E stranietate maximă ceea ce trăim și nu știm de fapt în ce vâltoare și în ce desfășurare misterioasă suntem aruncați și trebuie să plutim pe valul de materie și de timp. Dar ne zbatem în tulburele flux, cu speranță și cerbicie. Speranța ne e lumină în întunericul existențial. Îmi place mult ultimul vers: „Pășind în goana mare spre tainic infinit”.