Mă-nfiorau aievea acvatice porniri

[gabriel cristea]

Un strop de păsări dalbe zbura spre infinit,
Își bifurcau aripa spre nord și miazăzi;
În Țara dintre ape, pe țărmul părăsit
Zăceau ucise brize de-albastrele tării.

Se gârboveau copacii de-atâta-nsingurare;
Oglinzile marine păreau de nepătruns;
Aluneca văzduhul pe străluciri de sare;
Și peste lumea toată plutea ceva ascuns.

Precum ai mării idoli în alge-nfășurați,
Mă-nfiorau aievea acvatice porniri;
Urcau dinspre străfunduri, cu sâni pietrificați,
Morganele sirene sclipind sub unduiri.

Eram o stâncă-n soare sau poate un copac
Ce-așteaptă-un strop de păsări din zările pustii;
Eram o adiere - tristețea unui mac
Lăsând pe-al mării suflet suspine purpurii…

[Vasilisia Lazăr]

Poezia ta, Gabriel, ne poartă în acel univers inconfundabil care te caracterizează, în care apele, cerul și pământul se întâlnesc în vibrația unei trăiri interioare intense. Este un poem al tăcerilor și al revelațiilor, în care imaginea marină devine un spațiu al meditației, o matrice a ființei, o oglindă a sufletului.

Titlul însuși anunță o stare aproape mistică — „acvatice porniri” — ce nu descrie doar chemarea mării, ci și o adâncă mișcare lăuntrică, un impuls al sufletului spre infinit. Tu simți mai mult decât privești. Peisajul devine interior, reflexiv, aproape oniric.

Imaginile sunt splendide prin plasticitate: „un strop de păsări dalbe zbura spre infinit”, „mă-nfiorau aievea acvatice porniri”, „tristețea unui mac lăsând pe-al mării suflet suspine purpurii”. Acestea construiesc o simfonie de sunete, culori și senzații, în care marea capătă chip uman, iar omul — esență de apă și lumină.

Finalul („Eram o stâncă-n soare sau poate un copac / ce-așteaptă-un strop de păsări din zările pustii”) concentrează toată filosofia poemului: dorul de înălțare și sentimentul apartenenței la natură. E o poezie a identității cosmice, a contopirii omului cu universul, în care înfiorarea devine rugăciune.

E un text rafinat, plin de metafore vizuale de o muzicalitate subtilă, ce confirmă încă o dată autenticitatea ta ca poet, faptul că rămâi un „meșter al apelor și al cerului” — un spirit marin, profund și curat. Reverență!

[Chris]

Da, ce frumos! Imagini feerice...

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Foarte frumos!

[Grig Salvan]

Mereu mă fascinează reîntoarcerea și plonjarea în lumea mito-magică creată de versurile semnate gabriel cristea. Un univers în care fiecare element al lumii materiale prinde viață asemeni ființelor fantastice din basmele de odinioară. Poemul naște o stranie lume acvatică, imagini inedite și înfiorări în fața misterului de nepătruns al lumii marine. O experiență de lectură fascinantă și emoționantă.

[Ada Nemescu]

Ca de obicei, citind versurile semnate Gabriel Cristea, călătorești prin alte universuri și te bucuri...

Eram o stâncă-n soare sau poate un copac
Ce-așteaptă-un strop de păsări din zările pustii;
Eram o adiere - tristețea unui mac
Lăsând pe-al mării suflet suspine purpurii…

aDa

[Mihai Katin]

Un strop de păsări dalbe zbura spre infinit,
Își bifurcau aripa spre nord și miazăzi;

Se gârboveau copacii de-atâta-nsingurare;

Aluneca văzduhul pe străluciri de sare;
Și peste lumea toată plutea ceva ascuns.

Eram o stâncă-n soare sau poate un copac
Ce-așteaptă-un strop de păsări din zările pustii;...am ales aceste elemente ale mitului poetic pe care il construiește acest  magic poem,este o bucurie  extraordinara sa descoperi  cum natura poate picura  în sufletul unui poet atât de multa  inspirație,este nesperata întâlnirea cu  o asemenea creație  într-o lume  estropiata  afectiv ,pot avea măcar speranța  ca  frumusețea cuvintelor nu va  dispărea vreodată ....