Câte picături de sânge intră într-un cuvânt?

[BOTICI GABRIELA]

Cuvintele nu au litere
au durere.
Sunt altare pe care sufletul
urcă singur cu ochii închiși.

 

Cuvintele sunt hrănite cu sânge.
Câte picături de sânge are un cuvânt?
Destule.

Cât să-l doară și pe cel care citește.

dar
prea puține ca să-ți salveze

propria durere.

 

Un cuvânt e o jertfă tăcută
o parte din timp smulsă din viață
și dăruită.

Scriem ca și cum am încerca
să învingem moartea
dar fiecare cuvânt e o bătaie de inimă
care n-a mai bătut.

Poate că poezia
nu se scrie cu cerneală
ci cu picături de sânge donate
pentru a face cuvântul să respire.

Murim câte puțin

pentru a da viață cuvintelor.

 

[BOTICI GABRIELA]

Ești impresionantă! Ai atâta forță să dezlegi misterele din spatele cuvintelor încât ajungi să citești sufletul autorului. Ești minunată! Îți mulțumesc din suflet. Te îmbrățișez cu mare drag.

[Vasilisia Lazăr]

Gabriela, poemul tău este o meditație gravă asupra actului creației și asupra sacrificiului interior pe care îl presupune cuvântul poetic. Încă de la primul vers — „Cuvintele nu au litere / au durere” — fixeazi tonul textului, transformând poezia într-un ritual al suferinței transfigurate. Cuvântul devine aici un „altar” al sufletului, o ofrandă sângerândă adusă artei și existenței.

Imaginea cuvântului hrănit cu sânge este metafora centrală și pivotul emoțional al textului. Ea vorbește despre intensitatea trăirii poetului, despre acea forță vitală care se consumă în fiecare vers. Întrebarea „Câte picături de sânge are un cuvânt?” e, în fond, un ecou al interogațiilor existențiale despre prețul creației și despre cât de mult din ființa noastră se topește în fiecare poezie. Răspunsul laconic – „Destule” – poartă o ironie amară și o înțelepciune tragică: arta nu vindecă pe deplin, dar transformă durerea în frumusețe.

Poemul e construit în fraze scurte, aproape tăioase, care sugerează epuizarea, respirația sacadată a unui suflet ce scrie din nevoia de a nu se stinge. În partea a doua, reflecția se adâncește: „Scriem ca și cum am încerca / să învingem moartea / dar fiecare cuvânt e o bătaie de inimă / care n-a mai bătut.” — o imagine memorabilă, cu rezonanțe mistice.

Finalul reia ideea centrală sub forma unei revelații: „Murim câte puțin / pentru a da viață cuvintelor.” Această simetrie între moarte și creație sugerează că poezia este o formă de supraviețuire spirituală, o transfuziune între viață și moarte, între suferință și sens.

Stilul este sobru, curat, lipsit de artificii, dar de o forță emoțională impresionantă. În simplitatea lui aparentă, poemul devine o ars poetica modernă, în care poetul e și victimă, și demiurg. Are o adâncime aparte, dintre acelea care nu doar se citesc, ci se simt până în măduva tăcerii.

[BOTICI GABRIELA]

Vă mulțumesc frumos. O zi liniștită!

[Ada Nemescu]

O descriere metaforizată, frumos exagerată. Aici cuvântul e rege, exprimarea este curajoasă, scopul atins.

aDa

[bolache alexandru]

Despre puterea cuvintelor... Cuvinte-sânge, cuvinte jertfă!

[BOTICI GABRIELA]

Dacă există acel moment în care simțim că ne eliberăm total, chiar și pentru o clipă, înseamnă că acestea și-au atins scopul.

Numai bine!

[Grig Salvan]

Interesantă disecție a cuvântului, cel ce poartă în sine sânge și suferință, speranță și vis, durere și lacrimi, încercăm să ne încărcăm sufletul cu toate ale sale în cuvântul ales, dar nu întotdeauna reușim să punem în el tot ce simțim, asta e drama celui ce lucrează și sculptează în cuvinte.

[Costel Zăgan]

Poezia ar putea ști răspunsul, noi doar o ajutăm să existe.

[BOTICI GABRIELA]

Vă mulțumesc frumos. 

[Mihai Katin]

Murim câte puțin

pentru a da viață cuvintelor. este o paradigma de la care  pot  incepe  poemele  lui  a fi  și  a fost

cu pretuire!