A plouat azi noapte cu găleata

[Maria Mitea]

Cum să ajungi în America
Și să nu vorbești cu mama ta,
Când știi cât de mult își dorea să vadă lumea,
Cât de mult visa să-noate-n ocean,
Cât a grijit grădina, a plantat copaci,
Tăiat via,

A semănat vise,
Și-n iarbă
Și-n prunci,

În ochi de cuci,

Cum să ajungi în America
Și să nu vorbești cu mama ta când te uiți la cer
Iar vorbele ei sunt mană cerească,

Sfântă ca țara unde te-ai născut,
Sfântă ca ploaia din cer,
Un Dumnezeu
Când doar adierea ei te mai ajută să atingi pământul,
Să-l simți,
Să-l cuprinzi,

Mamă ă ă ă ă ă ă

A plouat azi noapte de-ai fi zis că vine potopul,
Mi-am adus aminte cum puneam găleți sub streașină,
Strângeam apa de ploaie să ne spălăm pielea, hainele,
părul,

Cum să ajungi în America
Și să nu vorbești cu mama ta,
Cum să n-o strigi

Mamă ă ă ă ă ă ă ă ă ......

Nici o țară (bogată) din lume nu-ți seamănă

[Maria Mitea]

Monica, adevărat, când simt prezența mamei parcă vreau să împart acea trăire cu toată lumea. 

Altfel când scriu sunt într-o stare inconștientă, iar poezia vine cu o forță a ei proprie.

Mă hipnotizează, se întâmplă și pleacă până la o următoarea trăire/întâlnire, te miri ce o provoacă. 

Mulțumesc de vizită și cuvintele care mă motivează! 

[Maria Mitea]

Valentin, mă bucur că poemul a reușit să te stârnească. Îți mulțumesc pentru lectură și semn. Ai dreptate sunt trăiri. Penultima postare am scris-o chiar în cimitir, cu toată atmosfera și prezența. Dacă cineva are lipsă de inspirație acolo este câtă vrei. Iar  simțirile tale la mănăstirea Parepa sunt reale, și senzația că te-a atins o mână de fapt este nu altceva decât atingerea ta; tu te-ai atins pe tine fără să te atingi,  și de aia nu era nimeni. 

Sună misterios, dar așa și este sufletul omului, care nu e doar înăuntrul da e și în afară (nu uita că suntem o țesătură și pe dinăuntrul dar și pe dinafară). 

Când mergem la o biserică, mănăstire cumva ieșim din haina de zi cu zi, și suntem gata,  ne  pregătim   (inconștient) pentru a ne deschide pentru părți mai adânci, pentru cei care suntem  înăuntrul, pentru cei care numai noi ne știm. 

Dorința să vizităm un locușor sfânt vine din totalitatea trăirilor/întrebărilor pe care le-am ignorat altădată și care devin Credință.  Iar la mănăstire ne simțim  în siguranță ca să dăm drumul ființei adâncului să vadă lumina. Când mergem la o biserică, mănăstire acolo ni se reîntoarce încrederea. În lumea reală uneori nu prea credem pe nimeni, nu e ușor să ai încredere în ziua de azi. Lumea este mult mai complexă ca altădată.Iar fără încredere nu putem simți viața ca un întreg, mai ales ca un întreg divin, să nu mai vorbesc de întregul biologic. Lipsa de încredere ne face ființa și gândirea varză. De acolo și îndoială, nesiguranță și multe alte distorsiuni de gândire și emoții.  E acolo pe tine te-a atins Propria  Încredere, desigur, invizibilă, cum altfel, pare a fi o fantomă, dar nu e. Dintotdeauna Încrederea așa s-a reîntors la ființă, În astfel de locuri. 

Când mergem la muncă suflețelul ni se duce în umbră. Câți oameni au ocazia să muncească cu sufletul, nu prea mulți. E, și totuși, pentru că Sufletul supresat e stăpânul rădăcinilor din întuneric el are șmecheriile sale de a se face Văzut, simțit, și trăit. Senzația mâinii erai defapt tu, Sufletul tău te-a atins ca un prieten bun parcă ar fi vrut să-ți zică: -Mulțumesc Valentine, Mulțumesc că m-ai scos și pe mine la Lumină , și chiar m-ai adus într-un loc sfânt, și pentru că m-ai adus în acest loc sfânt am să-ți Dau Înapoi Toată Încrederea mea. Cât de cât acelea ne sunt Intențiile când construim o Mănăstire , o construim din gânduri, trăiri bune. Iar unde simțim binele, căldura ne dăm voie să fim liberi ca acea Atingere eternă și mereu prezentă. Doar că s-a întâmplat la mănăstire să ai atenția la tine , să o simți și conștientizezi. Cu siguranță dacă înveți să construiești un raport de încredere cu tine însuți dar și cu cei din jur vei simți astfel de fenomene din ce în ce mai mult până devine starea ta de bine. M-am dus cu vorba … cam așa este :) tot ce este esență în noi devine mister, și ne-esența ne inundă ca buruienile, ca apoi să luăm sapa în spate să mergem la prășit. :) 

[Monica Pester]

Prozaismul acestei bucăți de scriere imi pare o mască ce ascunde ca o țesătură deasă emotivitatea și sensibilitatea unui povestitor care, ca și în alte dăți, ne vorbește cu patimă reținută dar plină  de duioșie, străbătând amintirile ca să ne ducâ în universul tinereții sale. Stilul simplu și alert de povestire este o capcană întinsă sufletului nostru pentru a ne umple la rându-ne de prețiosul sentiment de omagiere a Mamei.

Minunat !

Maria,

[Stanescu Valentin]

Maria, revin cu un comentariu stârnit profund de poemul tău.

 

Acum ţin să îţi mulţumesc pentru că ai postat. Stau de câteva zile cu două seturi de trăiri şi aştept să treacă în infinit penultima postare să aduc aici gânduri de ultim moment. Din două nu ştiu pe care să o aleg. Până-n urmă tu ai hotărât. Va fi  Ceas de tihnă în Parepa. Acolo e o mănăstire în care am simţit atingerea clară pe umărul stâng a unei mâini venind din spatele meu pe când eram singur în biserică iar după câteva secunde întorcându-mă nu era nimeni... Mulţumesc încă odată!