Războiul

[BOTICI GABRIELA]

Sonet XC  

 

Când viața asta oarbă se-nalță prin cruzime,

Iar ura prea flămândă și setea de-a ucide

Distrug pământuri sfinte lăsând timpuri acide,

Războaiele nedemne încearcă să suprime

 

Femeile, copiii, făpturile candide.

N-au demnitate-n luptă, înfăptuiesc doar crime

În numele dreptății ce vor să o imprime

Întunecând tot cerul cu scopul de-a-l închide.

 

Își măsură puterea cu cei fără putere,

Se laudă că luptă dar lupta e trucată

Balauri fără suflet ce-aplaudă când piere

 

Un biet sărman ce plânge și roagă lumea toată

Să plouă cu lumină, cu-o nouă adiere

De zâmbete și pace, iubirea să răzbată!

 

[petrut dan]

Pentru tema propusă mi se pare formal, semn de lectură, cu drag!

[Vasilisia Lazăr]

Își măsură?

Și n-am înțeles de ce anumite cuvinte sunt scrise cu majusculă.

Ce să zic... Se știe:

Că războiul e bici groaznic, care moartea îl iubește.
Și ai lui sângerați dafini națiile îi plătesc;
E a cerului urgie, este foc care topește
Crângurile înflorite, și pădurile ce-l hrănesc.

Iar sonetul tău asta spune, e corect tehnic, dar lipsesc figurile stilistice atât de necesare poeziei, lipsesc imaginile puternice, de impact, lipsește misterul. Sonetul acesta e foarte clar, începând cu titlul până la sfârșit, nu impune mai multe căi de interpretare. Poezia e mult mai mult decât o versificare a unor enunțuri, mai ales dacă raportăm la cum se scrie azi. 

Aceasta este părerea mea. Eu încă aștept de la tine altceva.