Dă-mi umbra . . .

[Monica Pester]

Dă-mi umbra înapoi și nu mă alunga,

Ascunde-mă adânc în crucea inimii,

Adună-mi câmpurile, nu mă mai striga,

Sunt în deșert, când cântă beduinii.

Hrănește-mă cu pânză de paiang,

Cu dorul străveziului din soare,

Cu tone de culori ce mă atrag,

Spre viață, nu spre drumul de plecare

Păstrează-mi o frântură de poveste

Cu prințul ce-a-ntâlnit Șeherezada

În borangicuri și, prin vorbele celeste,

I-a încolțit în dragoste, plămada.

Așteaptă-mă din nou, la firul ierbii,

Când pragul îl străpunge cu putere,

În locul unde se adună cerbii

Și-și varsă-n muget, propria durere.

Acolo să mă cauți când e lună,

Și întunericul se luptă să dispară

Acolo te aștept sub o cunună

De raze blânde ca într-o tiară.

[Monica Pester]

Din inima mulțumesc,  Mihaela, pentru toate commenturile  tale atât de punctuale și sincere. Mă ajută !

[Mihaela Popa]

deși are câteva ruperi de ritm, scrierea e plăcută