Noi mai putem da nume stelelor

[Mihai Katin]

 

Noi dăm nume stelelor dar oare

Vor afla vreodată cine suntem

Sau poate

Ştiau dinaintea noastră cum se vor numi

Şi cum ochi avizi de nemurire

Le vor cerceta din alte nopţi

Să le afle chipul pe care

Fiecare l-am vrea pentru o mie de ani

Atȃt ne mai trebuie

Să putem ȋntelege de ce vin pe rând anotimpuri

Ce ne schimbă culoarea din suflet şi ne învaţă

Că frigul are singurătăţile lui

Că vară are singurătatea ei

Şi doar valul de păsări migrând prin galaxii

Ne poate alunga definitiv teama de trecut

De  vorbele cu  care am putea  să ademenim delfinii sub clarul lunii

Când Perseidele coboară cu veşti din acea lume

În care încă mai suntem copii sau poate

Acolo  am mai  putea descoperi

Prima iubire pe un peron

Acolo unde  vin trenuri albastre din deşertul Namib

Dar  nu,totul e vis,e o ultimă promisă speranţă

Atunci  cand mai  putem

 Să atingem stelele cu vârful buzelor

Sărutul lor nu doare,

Este doar  un  nesperat  rămas bun

La marginea dinspre noi a infinitului...

 

[Amanda]

E impresionant. Am revăzut toți oamenii care au plecat cu un zâmbet blând. E un zâmbet pe care nu pot să îl descriu, dar mă emoționează cumplít. Nu știu ce altceva să mai spun. Poezia îmi trezește emoții profunde. Felicitări e prea puțin să scriu.

[Maria Mitea]

Mihai, mi-a plăcut mult acest poem, începutul este de excepție, 

” Noi dăm nume stelelor dar oare

Vor afla vreodată cine suntem

Sau poate

Ştiau dinaintea noastră cum se vor numi ..” 

și sfârșitul ”

Sărutul lor nu doare,

Este doar  un  nesperat  rămas bun

La marginea dinspre noi a infinitului. ” 

Da, un poem care îl citești și a  doua a treia oară și transmite la fel emoția. Are Suflu,  Felicitări!