Întregul cer se împânzise-n noapte,
Iar noi, sub el, ne căutam cu guri,
Cu șerpuiri de trunchiuri de făpturi,
Ce își turnau, printre săruturi, șoapte,
Când se-alegeau, țâșnind una spre alta.
Mereu prezenți, mereu nepăsători,
Strângeam în mâini și tresăream fiori,
Cum sculptorul își poartă-n piatră dalta.
Și mă sileai, iubite, fără milă,
Să vreau. Să vreau din ce în ce mai mult
Nectarul cald și aspru din tumult
De val înalt, închis într-o idilă,
Ce-mi răspândea în trup vuiri de clopot.
Departe,-n zare, urbea se trezea,
,,Je vois la vie en rose" se-auzea
Din piept de gramofon, precum un clocot.
Adaugă un comentariu
Vă mulțumesc, doamnă Monica Pester!
Îți mulțumesc mult pentru prezență și apreciere, Ada! Tu știi bine că poetul este privilegiat să aleagă între a prezenta o simplă ipoteză lirică, sau să fie sincer cu sine într-atât, încât să se expună. Eu încă nu știu cum e mai bine. Experimentez. O primăvară cu bucurii îți doresc!
Foarte frumos! Carnal, palpabil, deloc desuet, o împletire cu tâlc și rost, așa cum e iubirea adevărată!
O primăvară minunată, Manuela! aDa
Vă mulțumesc, domnule Ghiță!
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Așteptăm DONATORI și pentru perioada septembrie 2022 - septembrie 2023:
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE