Stingere

[Grig Salvan]

focul în sobă
abia mai pâlpâie
geamul s-a umplut
cu flori de gheață
se face tot mai umbră
în odaie... și mai frig

un gând al meu
se rotește în cerc:
purtăm de la naștere
o boală în vene...
o vreme suntem noi
mai tari decât boala
apoi boala se face
mai tare ca noi...

stau întins... și văd
și aud tot mai puțin
copilul din mine
mi se zbate în piept
încercând să scape
cu fiece suflare...

[Stanescu Valentin]

Domnule Grig Salvan, vă mulţumesc încă odată pentru poeziile pe care ni le dăruiţi aici. Am adus şi eu nişte gânduri de prin anii ’90 scriind despre un ceas dintr-un bistro din centrul oraşului. Aţi auzit de el?

 

Maşina timpului în Bistriţa-Năsăud

 

în Bistriţa era odată pe un perete într-un bar

un orologiu-n sensul trigo ce fascina a minţii clipă

 

piveam mirat la minutarul ce timpul întorcea cu har

şi-l îngâna cu măiestrie din colivie un canar

bătând secunda mai cu forţă cu lovitura de aripă.

 

un meşter geniu într-o noapte avu un vis ca un coşmar

să-ntoarcă sensul vieţii noastre să evităm clipa risipă

mi-a dăruit pe loc uimire şi-o amintire-n  calendar…

 

în Bistriţa era odată pe un perete într-un bar

un orologiu-n sensul trigo ce fascina a minţii clipă

[Grig Salvan]

StănescuValentin, mulțumesc pentru trecere dar și pentru cadoul în versuri despre copilul din noi. Care e datul nostru primordial și speranța cea de pe urmă de a renaște. Ne perpetuăm într-un fel prin copiii noștri, dar ei se desprind de noi și devin altcineva, doar copilul din noi rămâne să ne salveze și să ne reîncarneze cândva. 

[Grig Salvan]

Mulțumesc, Munteanu Manuela, pentru lectură și aprecieri.

[Stanescu Valentin]

M-a bucurat şi versul alb cu-ncărcătura lui de sensuri...

 

 

Copilul din noi încă mai aşteaptă

cale de-ndreptare şi re-întregire...

 

Copilul din mine

 

Pomul vieţii mele un alt cerc mai face

în toamna târzie dalbele petale

ning pe-nalta frunte şi cuvântu-mi tace

copilul din mine  mi se-ntoarnă-n cale...

 

el încă mai speră să-şi urmeze zborul

aşteaptă din mine un semn de-ndreptare

cântecul de jale îmi umple ulciorul

lacrimile toate-s umede hotare...

 

noaptea îmi zâmbeşte dinspre Carul Mare

sunt iară copilul  cel vrăjit de stele

el mă re-ntregeşte şi îi cer iertare

ies din rătăcire trec peste zăbrele!

[Munteanu Manuela]

Vă prinde foarte bine versul alb! Nimic banal, nimic strident, o construcție profundă. Felicitări!