Ultimul ceai

[gabriel cristea]

Tușesc fantomele în umezeala casei

cuprinsă-n iedera olanelor jilave;

Năluci sonorizând pianul cu octave

joacă șeptică-n trei pe ascuțișul coasei.

Miroase a stătut ceamurul din perete,

iar oțetarii cresc prin dușumeaua spartă;

A mai murit din raftul vechi o carte, iată!

Și prafu-a modelat morganele regrete... 

Din șubrezitul cui Tonitza stă să cadă 

- copilărescul chip cu ochii de  măsline;

Nici câinele pierdut prin lume nu mai vine

să-i lingă mâinile plăpânde, dând din coadă. 

Cresc rădăcini de ploi și casa-i bântuită

prin ziduri și tavane, prin visele de om;

Doar frunze argintate, din fermecatul pom,

mai bat  - ding, dong! - în poarta veche, ruginită. 

Fantomele se disipează-n nemișcare,

în pânze de paigi, în albele lințolii

și beau ultimul ceai, privind zborul de molii,

sub clarul becului gălbui, ce nu mai moare... 

[Valeria Merca]

Apăsătoare atmosferă! Superbe imagini poetice ai  creat! 

Am citit ca-ntotdeauna cu admirație. 

[Vasilisia Lazăr Grădinariu]

Brrrrr! Ce atmosferă! Ce-ți veni? Ce te-a inspirat? Are dreptate Nicoleta cu Bacovia, dar parcă e mai mult la tine. Felicitări pentru că ai reușit să creezi atmosfera aceasta stranie, deprimantă, apăsătoare!...

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Trecerea ireversibilă a timpului și caracterul trecător al lucrurilor, mă duc cu gândul la atmosfera de plumb a lui Bacovia! Admirație! 

[Denisa Curea Popa]

Un ceai în care poetul nostru își ascunde gândurile cu înțelepciune.

Admirație! 

[gabriel cristea]

Mulțumesc, Chris! 

[Chris]

ultimul ceai servit intr-un decor apasator

foarte frumos...