Doar o mâță care plânge

[Manuel Constantin Matei]

poezie

Doar o mâță care plânge

S-a întâmplat toamna trecută: într-o seară,

Ca să-mi hrănesc pisicile, ieșisem eu afară.

Și-n timp ce ele-nfulecă sau chiar sughiță,

Dinspre vecini s-a apropiat timid încă o mâță.

Iar când eu m-am întors în casa mea,

Străina s-a furișat și-a apucat ceva,

Apoi iute-a zbughit-o, peste-un gard sări,

În loc ferit și-n tihnă să poată înghiți.

Cu mare precauție a mai venit și-n alte dăți,

Când a simțit în aer miros de bunătăți.

Răbdând ea aștepta, într-un tufiș cu frunze rare,

Să iasă doar când nu era nicio amenințare.

Și într-o zi n-a mai avut de așteptat

Un zgârci, și ei, să ronțăie, i-am aruncat.

A mieunat o mulțumire pentru ce-a primit,

Așa că de atunci ne-am împrietenit.

Ea des și fără griji venea de-acum ghidușă,

Bătătorise de la gard o-ngustă cărărușă,

Picioare cam scurte și capul mic avea,

Adeseori, uimit, vedeam că lăcrima!

M-am întrebat ce este? A tras-o vreun curent?

I-am șters eu ochișorii, i-am dat medicament.

Și-apoi când am văzut că mâței nu-i mai trece,

Am zis că, poate, de vină-i iarna ce venise, rece.

În casă am primit-o, poate așa se încălzește,

Căldura caloriferului vedeam c-o moleșește.

Am făcut asta iar și iar, de multe ori,

Sperînd să văd uscați cei doi mici ochișori...

Iar lunile-au trecut, s-a făcut primăvară,

Din ce în ce mai bine și mai cald pe afară.

Și mâța din vecini venea ne-lăcrimând,

Se legăna borțoasă: urma să aibă pui curând.

Într-adevăr rotundă, parcă-nghițise un balon!

Mânca orice, cu poftă, termina totul din castron.

Și-apoi, alene, sărea dincolo să se odihnească,

La stăpânii ei, unde puii se gândea să-i crească.

Dar într-o zi, când din oraș eu am venit,

Și toate mâțele în cale mi-au ieșit,

Era printre ele și ea. Și mieunaaa!

Iar poftă de mâncare nu avea.

Și-am înțeles deodată că altceva ea căuta,

Balonul i se dezumflase, din ochi iar lăcrima.

Fătase puii și apoi se petrecuse-o grozăvie:

Stăpânul îi luase: „Câte pisici să fie-ntr-o gospodărie?”

În zilele ce au urmat n-a mai plecat,

Ci în ograda mea a stat.

Mai mieuna, biata de ea

Și-am înțeles ce îmi spunea:

„Eu sunt pisica plângăcioasă,

Mă știi doar ca pe-o mare mâncăcioasă.

Sunt tristă, nu știu unde-s ai mei pui.

De ce au dispărut? N-au greșit nimănui!

E an de an greșeala mea,

Că-i nasc în lumea ce nu-i vrea.”

[Ionel Mony Constantin]

NU MI-AM PUTUT ÎNCHIPUI CA POŢI  SCRIE O ASTFEL DE PANDEMIE LITERARĂ UN DEZASTRU DE ANTITALENT