Ș-a fost să fie
o viață ca toate celelalte,
din întâmplare
răvășită uneori,
era un timp
trecându-se alene
până târziu
și uneori până în zori.
Era...
cumva, născându-se să fie
și definit
în termeni generali,
însă visa
și visu'a fost să fie
la fel,
ca toate visurile mari.

Ce zbor înalt,

aproape de cristale,

ce pas senin,

aproape de exod,

nu sunt pe lume

note muzicale

să scrie simfonia

șoaptei de amor.

Ce strop de viață,

chinuri și splendoare

însămânțate-n magicul fiind,

dumnezeiască-ngăduință creatoare

dând naștere

și-n centrul universului

trăind.

Mai plimbă-te

sub arbori, înserată,

să te consume

miliarde de priviri,

tu ști prea bine

timpul se va trece,

jertfește-te…

Strig din urbana mea făptură

că m-am topit

și curg pe sub asfalt,

cu unghiile am scobit însemne

ș-am zgâriat

un vultur ne-nfricat.

Nu scot pământul,

îl îndes în hăuri

și nu mă tem

de chipul meu de lut,

mai trec în goană

sacrele vedenii

un leu de-aramă

și un bivol am răpus.

Mă-nchin de voie

făr-a ști uzanța,

nu mă încurcă

incantatul gând

nici mugetul de ape

greu crescându-l,

nici blânda sa chemare

din…

Despre splendoare

n-am să pot să scriu,

că e durerea

ce m-apasă-n sânge,

impertinent îmi duc gândirea

către mai târziu,

dar nesfârșit

din fructul copt

mă mușcă viermele,

agonizând și plânge.

De-aceea-mi plec căldura

răsărită de nicicând,

numai atunci

când doare dimineața

și din perfidul monoton trecând

în suferință splendidă

se naște viața.

Nu mă-nțelege

nu-i de înțeles

căci gândul…

Mi-e viața amăruie,

cu ramificații fine

peste cotidianul

luminând discret,

un joc nebun

de umbră și lumină

cu gustul, veșnic, dulce-amărui.

Se țese în dantelă efemeră

provocator ascunde arătând,

atât de fină astupând durere

dar minunata formă revelând.

Mă mai înfrupt

din sucurile fine

mușcând din fructul

veșnic interzis,

nu-i suferință

bucuria s-o aline,

atât de natural e gestul

în artificialul…

Eu am murit

în mine însumi astăzi

și mă voi naște

mâine înc-odată,

e lemnul meu

atât de plin de noduri

că doar trăind

mă pot întoarce-n viață.

Nu sunt perfecte

unghiurile drepte

pe care le clădesc

din neștiință

ci căutarea formei,

fără dubii,

în profunzimea rocii

fără conștiință.

Și prigonit

de umbra care crește

dinspre lumina

ne-nălțată-n slavă,

către pustiul

faptelor concrete

vând întâmplările…

De-nviere mă bociră,

de trezirea-mi adormiră

și mă tot plimbai haihui

suflet ne-mpăcat ce fui,

până-n zarea cea măreață

când trăgea spre dimineață.

Însă n-am știut să-ncui

noaptea neagră din călcâi

și mi s-a urcat spre tâmplă

visătoare și adâncă,

că senin mă-ntunecai

de culori mă lepădai

ca de al luminii strai.

Și mă-ntind s-ajung mai jos

de clădirea mea din os

unde șade făt frumos,

ce din steaua sa…

Mi-e cerul tot

deschis în unghiuri drepte,

îmbrățișez ce mai rămâne

după vis.

Îmi zboară gândul

către lumi concrete,

mi-e sufletul deschis

spre paradis.

Cunosc tot drumul

care trece prin sintagme

împrumutate de la cabotini

și-nvăț eternitatea

în fiecare clipă,

când libertatea

doare mai puțin.

Rostesc constant

cu voce gravă,

dar în șoaptă,

descântece uitate pe pământ,

însă prin lutul

frământat de…

Cât e ceasul?
Ce sunt eu?
Un moment,
un moment de minunare
în care materia
s-a creat pe sine însuși superb,
dând forță cuvântului
și cuvântare creației.
De aceea vă spun
- nu veșnicia este scopul
ci drumul până acolo
este minunea în sine.

Sunt rupt în părți distincte,
după vânturi,
echidistant împrăștiat
prin timp,
în spațiu
caut veșnic epicentrul
să aflu-n care parte
să mă-mbin.
Doar sufletul,
esență rubinie,
mimează forma
celui care sunt
și neștirbit așteaptă-mbrățișarea,
a formelor exacte
fără nici un timp,
la poarta universului
spre absolut visând.

Stau călăros și mândru
pe după subsuorile timpului,
am plătit pentru asta
cu sfoara groasă
și dulce
pe care o dădeam demâncare
vieții mele
și deancălare
se vede totul mai mare.
Sub cerul mieros
mi se arată totul
până în depărtare,
sunt eu și timpul meu,
ce strașnică mirare.

Și-mi descânt de gânduri sterpe

călărind pe două iepe,

nădușite și superbe

și cu ugere imberbe.

Am fugit noaptea cu ele

și am călărit sub stele,

până, dorurile mele

mi s-au cuibărit în ele.

Sunt sirepe precum marea

și le place desfrânarea,

despletite coame negre

și sub piele ascund jerbe,

jerbe de minuni carnale

cuibărite între șale,

între șale și pe crupe

forța-ntreagă mi-o pot rupe.

Am să le fac numai…

Am îndrăznit să văd

privind lumina,

sunt ochiul care doare

spre adânc,

nu pot să plâng

dar mă cuprinde vina

- dă-mi doamne,

nesătul, lumina mea un rug.

Și bate totul

doar cu nestemate

și cu fireturi aurite

în al zilei crug,

sunt rana ta

cea plină de păcate,

sunt umbra nopții

ziua preamărind.

Sunt prada prăzii,

doamne, curmătura

ce fiarele își au ca adăpost,

atât de liber m-ai lăsat prin vreme

că…

Venea în valuri fluxul
peste mine
bizar lovindu-se de vârfuri
și de colțuri,
nu afundându-se
ci doar curgând în profunzime,
materii prime
modelându-se în zvelte sunete
ce-mi miroseau prietenos,
a universuri proxime,
învăluindu-mă cu gusturi
și arome fine,
atât de calde și senine
atunci când din zăpezi
mă-ntorc acas la mine.
Și ninge
parcă peste-ntreaga lume,
prin aburul atât de fin
al miezului de pâine.

E zdrobitoare imensitatea

albastră a mării,

în măreție nu încape nici un colț,

apăsătoare și plină de închipuiri

fantastice umblând

prin vastitatea spațiului gol.

Doar stânca, doar stânca

poate sta mai neînchipuită,

mai mută și mai dură

păzind închipuirea,

trezind materia din somn.

M-azvârl din mine

către soare, afară,

în necuprindere sunt liber

între cer și ape,

mișcându-mă mereu

către un țărm

și călăresc minunile…

Atât de tăcută te pierzi,
iar eu te găsesc în lucruri
și în sufletul meu
care umple totul,
până acolo, departe,
unde ești doar tu
și melancolia tăcerii tale.
Cuvintele mele s-au rătăcit
și nu te mai pot găsi sau atinge,
doar gestul
și trecerea duioasă
te înfioară,
așa ca un zbor lin către infinit
sau spre culoarea nesfârșit de verde
a ochilor care te cuprind.

( a se recita, cursiv, doar

de două ori, niciodată noaptea )

Cu umbrele m-am fugărit

sub soare,

sub stele, veșnic, călător

mă aflu.

Mișcare de aripi

în aer, nebună,

ce prind cu privirea

mă minte și-mi fură,

ce prind cu visarea

mă-nvață rotund.

Sunt munte

din rocă și carne

ce-ndură-n stare pură

știrbit de arsură,

fără leac și măsură.

Face-m-aș doamne concret

fără visul meu în piept,

să mă duc pe…

Trec umbre mari prin ceruri,

grav și definitiv,

mi se albise graiul

chemând fără motiv.

Simțeam adânc în mine

cum m-apăsa sublimul,

o mână de țărână

să-ncapă tot preaplinul.

- De ce visezi poete,

când rupt ești în bucăți?

Abia de poți, din milă,

pe tine să te porți.

Cu voce de aramă

îți spui grandoarea vieții,

dar ești atât de singur

în pragul dimineții.

Nu ști că pe sub ceruri

n-ai loc să odihnești?

E-atât de…

    Pas infinit

                       lui Antonio Machado

Am să fac drum peste mare,
nebătătorit de pulberi
și-l voi face-ncet și liber
ca să crească din adâncuri.
Nu toiag ci adiere
îmi va sprijini plecarea,
molecule curgătoare
îmi vor sprijini chemarea.
Învățat atunci să umblu
peste nestatornicie,
se va face drum
și pasul, peste hău va fi să fie.

Era fereastra mea

de unde te priveam,

era tabloul tău

mai galben pe perete.

Era podeaua casei

ce-mi scârțâia sub pași,

era doar tencuiala

care crăpa sub ramă.

Nu știu, dar lumi străine

curgeau către concret,

din ochiuri de ferestre

și din tablouri pline.

Era un fel de saga

fără nimic decent,

iubind cu nonșalanță

doar clipele sublime.

Era o revărsare

din înăuntru, ramă

și dinspre minunata culoare,

în…