Doar în albastru

să mă pierd

mă doare

și doar în roșu

mi se pare prea obscen,

mai umed

mă lipesc de ceață

să-mi pierd identitatea,

cel puțin.

Atâta claritate-n jur

e deprimantă,

nici curcubeul

nu e scos din joc.

Lumina de la soare

e o bacantă,

înșelătoarea umbrelor

vândute-n iarmaroc.

Doar ochiul meu pătrunzător

nu vede

cristalul ce reflectă

doar pe părți

și nu e loc

pe lumea asta toată

de…

Sunt mâinile

înalte pân'la ceruri

ca o pădure arsă fremătând,

se zvârcolesc

în foarte multe feluri

în gestul luptei

sau al mângâierii,

în nefireasca și înalta, lor,

vânare după vânt.

Nu vânturile vin

să frângă gestul,

nu zborul

face cerul mai bogat

ci aripa ascunsă ambidextru

între arătător

și sângele

ce-n podul palmei s-a vărsat.

Nu-i loc pentru odihnă

între palme,

sunt înălțate

ca s-apuce din…

În suflet

intră soarele călare

topindu-mi aurul din roci,

călcând izvoarele cu raze

și colorând în roșu

ale nopții porți

și parcă doare, mângâie

și-i dulce

și parcă curge

și se-nvârte amețind

și parcă stă

dar parcă s-ar tot duce

cu inima săltând

și gândul chiuind.

Nu mă cuprinde vântul

și nici zarea,

atât de mic

dar revărsat în zori,

cu sufletul întreg

sfidez neantul

și aștept ca verbul

neînfrânt să…

Între ceruri
și pământuri
umbre, forme,
patru vânturi.
Între minus infinit
și pământul rătăcind
gând, cuvânt
și mult zenit
într-o cruce răstignit.
Între plus și minus
eu,
adâncimea unui zeu,
umbra cea tremurătoare
la hotarul către soare,
cu chip și asemănare.

(a se incanta impersonal,

dinăuntrul către în afara

eului cunoscut)

Din forță foame,

stâncă și furtună,

mistuitor, măreț

și avântat.

Nu are loc să-ncapă,

grozăvie,

cutremurând

fiind cutremurat.

În vast imens,

potopitor, urgie

în necuprins

atotcuprinzător.

Și fără țărm

chemând la armonie,

din gândul veșnic

neîncepător,

topind, curgând

și mângâind să fie

nemaifiind

prezent dar…

În crucea nopții
s-a-ntâmplat minunea,
o rază lungă spintecând în două
cristalul clar și rece
al nopții
l-a spart apoi
în picături de rouă.
Nici nu suflam,
ca să nu sperii soarta,
de-așa minune greu închipuită,
dar mai târziu gândindu-mă la toate;
- cu ochi de rouă
mă privise Dumnezeu!

Sunt sabia

dar și armura greu lovită,

nu strălucesc

dar caut în adânc.

Sunt pașii mei

atât de grei în tină,

dar lângă soare

mă îmbăt în zbor înalt.

Sunt apa ce se scurge

dar și stânca,

mă umple aroma

primăverilor târzii

și am lăsat

să curgă-n mine frunza

de verde crud

cu încrustații arămii.

Am trupul tot

o odă înălțată

dezlănțuirii aprige de vânt,

lovind în piscuri

și rupând…

Eu știu să plâng

cu lacrimile strălucind în soare,

eu știu să râd

în hohot ne-ntrerupt,

în zbor înalt de berze

m-am ascuns de soare

și minereuri de lumină

strâng în pumni.

Periculos e tot ce fac,

prin vreme,

va exploda în jerbe de lumini,

în curcubeie mistice

și diademe

când doar speranța mai alină,

cel puțin.

Am timpul tot

să îl descânt în versuri,

cuvinte potrivite

după rost,

să dea trăire zbaterii…

Ș-a fost să fie
o viață ca toate celelalte,
din întâmplare
răvășită uneori,
era un timp
trecându-se alene
până târziu
și uneori până în zori.
Era...
cumva, născându-se să fie
și definit
în termeni generali,
însă visa
și visu'a fost să fie
la fel,
ca toate visurile mari.

Ce zbor înalt,

aproape de cristale,

ce pas senin,

aproape de exod,

nu sunt pe lume

note muzicale

să scrie simfonia

șoaptei de amor.

Ce strop de viață,

chinuri și splendoare

însămânțate-n magicul fiind,

dumnezeiască-ngăduință creatoare

dând naștere

și-n centrul universului

trăind.

Mai plimbă-te

sub arbori, înserată,

să te consume

miliarde de priviri,

tu ști prea bine

timpul se va trece,

jertfește-te…